Orice persoană este predispusă unui atac de panică (episod unic) sau la atacuri de panică ocazionale, mai ales în perioadele de stres.
Pentru unii, atacul de panică este un eveniment unic, izolat şi nu are nicio implicaţie asupra modului de viaţă a acestuia.
Pe de altă parte, există persoane care deşi au experimentat un atac de panică izolat, se canalizează excesiv asupra oricărei senzaţii fizice (chiar banale) şi dezvoltă anxietate de anticipare (gânduri frecvent legate de un posibil atac de panică în viitor). Aceste persoane pot chiar evita anumite locuri sau situaţii de teama de a nu avea parte de un al doilea atac de panică. Pe acest fond, uneori se poate ajunge şi la depresie.
În articolul Atacul de panică am enumerat criteriile de diagnostic pentru atacul de panică. Dacă 4 sau mai multe simptome din următoarele 13 simptome (conform DSM IV-TR), debutează brusc şi ating nivelul de intensitate maximă în decurs de 10 minute (sau mai puţin) şi pacientul resimte teamă intensă sau disconfort, ne aflăm în faţa unui atac de panică:
1. Palpitaţii, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac;
2. Transpiraţii;
3. Tremor sau trepidaţie;
4. Senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare;
5. Senzaţii de sufocare;
6. Durere sau disconfort precordial;
7. Greaţă sau detresă abdominală;
8. Senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin;
9. Derealizare (sentimentul de irealitate) sau depersonalizare (detaşare de dine însuşi);
10. Frica de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni;
11. Frica de moarte;
12. Parestezii (senzaţii de amorţeală sau de furnicături);
13. Frisoane sau valuri de căldură;
Însă, dacă sunt cumulate mai puţin de 4 simptome, dar sunt satisfăcute celelalte criterii, putem vorbi de atacuri de panică cu simptome limitate.
Din păcate, există şi un pol opus, şi anume, situaţia în care persoana suferă mai multe atacuri de panică la diferite intervale de timp. Unele persoane experimentează chiar simptome limitate ale atacului de panică între atacurile propriu-zise. În această situaţie, persoana poate să fie diagnosticată cu tulburare de panică (panică fără agorafobie).
DSM IV-TR (2000) descrie criteriile de diagnostic pentru panica fără agorafobie.
A. Atât (1), cât şi (2):
(1) atacuri de panică inopinate recurente.
(2) cel puţin unul dintre atacuri a fost urmat timp de o lună (sau mai mult) de unul (sau mai multe) dintre următoarele:
a) preocupare persistentă în legătură cu faptul de anu avea atacuri ulterioare;
b) teamă în legătură cu implicaţiile atacului sau cu consecinţele sale (de ex., teama de a nu-şi pierde controlul, de nu avea un atac de cord, de a nu înnebuni, etc.)
c) o modificare semnificativă de comportament în legătură cu atacurile.
B. Absenţa agorafobiei
C. Atacurile de panică nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., un drog de abuz, un medicament) sau ale unei condiţii medicale generale (de ex., hipertiroidismul).
D. Atacurile de panică nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală, cum ar fi fobia socială (de ex., apariţie la situaţii sociale temute), fobia obsesivo-compulsivă (de ex., la expunerea la murdărie a cuiva cu obsesia contaminării), stresul posttraumatic (de ex., ca răspuns la stimulii asociaţi cu un stresor sever), sau anxietatea de separare (de ex., ca răspuns la a fi departe de casă sau de rudele apropiate).
Este cerută existenţa a cel puţin 2 atacuri de panică inopinate pentru diagnosticul de panică.
Frecvenţa şi severitatea atacurilor de panică diferă foarte mult de la individ la individ. Unele persoane pot avea atacuri de panică dese (dar de o intensitate moderată), alţii semnalează atacuri de panică la intervale mari de timp între atacuri, dar de intensitate „violentă”.
Asociaţia Americană de Psihiatrie (2000) indică o prevalenţă curpinsă între 1,5 şi 3,5% din populaţie care poate dezvolta în decursul vieţii o tulburare de panică.
Persoanele care suferă de atacuri de panică recurente devin exagerat de preocupate de starea lor de sănătate şi de cele mai multe ori îşi interpretează în mod eronat semnalele corpului. Unii se tem că au o boală gravă nediagnosticată (cancer, boli cardiace sau respiratorii). În ciuda investigaţiilor medicale repetate şi a asigurărilor din partea medicilor că persoana este clinic sănătoasă, aceasta crede că ceva rău se poate întâmpla cu sănătatea ei.
De la preocupările excesive faţă de sănătate, indivizii ajung să-şi modifice chiar şi comportamentul, ajungându-se la comportament de evitare: nu iese din casă de teama unui nou atac de panică sau că nu ar putea fi ajutaţi în caz că li se face rău pe stradă. Pe acest model comportamental, în care persoana evită anumite situaţii, se poate dezvolta agorafobia (anxietatea în legătură cu faptul de a te afla în locuri sau situaţii din care scăparea este dificilă), a fobiei sociale (situaţii sociale limitate din teama de punere în dificultate) sau alte tulburări .