Cenzura viselor în psihanaliză
Lucrarea îşi propune o abordare în maniera psihanalitică asupra conceptului de cenzură psihică explicând totodată diferitele mecanisme de deformare ale visului. Sigmund Freud defineşte visul ca fiind o realizare deghizată a unei dorinţe inconştiente care este inadmisibilă conştiinţei datorită conduitei imorale a acesteia, motiv pentru apariţia deformării onirice. Dorinţele incestuoase, scandaloase, reprobabile, sunt reprimate şi de nerecunoscut datorită intervenţiei cenzurii.
La copii, cenzura onirică fiind slab dezvoltată, visele acestora apar ca acte psihice inteligibile, fără nicio distorsiune realizând împlinirea unei dorinţe interzise în starea vigilă. Dacă visele infantile nu ridică probleme de interpretare, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre visele adulţilor. La aceştia, travaliul de interpretare de cele mai multe ori devine anevoios datorită activităţii cenzuratoare care acţionează împotriva dorinţelor refulate care tind să lezeze caracterul etico-moral al Eului. Una dintre principalele surse care generează incoerenţa în vis este reprezentată de simbolistică.
Uneori, dorinţa visului poate avea o forţă deosebit de puternică în faţa căreia cenzura este neputincioasă, manifestându-se visul de angoasă în care dorinţa reprimată apare într-o formă nedeghizată.
Cunoscând mecanismele de travaliu a viselor (condensarea, deplasarea, figurabilitatea, elaborarea secundară) putem accede spre cunoaşterea vieţii psihice inconştiente.
Cuvinte cheie: cenzură psihică, deformare onirică, travaliul visului, simbol, vise infantile.
Pornind de la studiul nevrozelor, Sigmund Freud a descoperit că atât simptomele nevrotice cât şi visele au sens. Astfel, „visul devine obiect al cercetării psihanalitice” (Freud, 2004, p. 82). De cele mai multe ori, visătorul spune că nu cunoaşte semnificaţia visului său. Freud afirmă că este foarte probabil „ca visătorul să ştie totuşi ce înseamnă visul său, numai că el nu ştie că ştie şi crede de aceea că nu ştie.” (Freud, 2004, p. 99).
Această afirmaţie frapantă îşi are temeiul în demonstraţiile hipnotice ale lui Liébeault şi Bernheim la Nancy: un om în stare somnambulică a fost lăsat să se manifeste iar apoi i s-a cerut să povestească ce s-a întâmplat cu el în timpul somnului său hipnotic. Acesta a afirmat că nu îşi aminteşte nimic, însă convins că el ştie ce s-a întâmplat şi că trebuie să facă efort să îşi amintească, omul a reuşit să aducă la lumină experienţele respective.
Astfel este justificată concluzia lui Freud că persoana respectivă a ştiut şi înainte despre aceste amintiri doar că acestea îi fuseseră inaccesibile conştiinţei, lucru care se întâmplă şi la visător.
Sigmund Freud defineşte visul ca fiind realizarea deghizată a unei dorinţe inconştiente, dorinţă care este refulată. Faptul că această dorinţă inconştientă este refulată, adică împiedicată să acceadă în conştient, explică de ce visul ne apare ca un mesaj ilizibil, de neînţeles. Acest lucru se datorează unei deformări asupra ideilor latente ale visului de către cenzura psihică.
După Freud, cenzura constituie un baraj selectiv între sistemul inconştient şi preconştient-conştient, aflându-se la originea refulării, cenzura acţionând de asemenea şi între sistemul preconştient şi conştient.
Scopul cenzurii onirice este de a masca dorinţele inconştiente care sunt interzise astfel încât acestea să devină de nerecunoscut pentru a putea accede conştiinţei.
Cenzura psihică împiedică conştientizarea conţinuturilor inadmisibile, injurioase, de care Eul ar putea să se simtă lezat.
Ulterior Freud va înlocui noţiunea de „cenzură”, fără ca aceasta să dispară, cu cea de Supraeu, prin acesta înţelegându-se o instanţă de autoobservare, conştiinţă morală, cenzor al Eului care se face responsabilă de cenzurarea viselor. Exigenţa acestei instanţe psihice constă în critica şi interdicţia adusă caracterului imoral al dorinţei.
Deghizarea dorinţei inconştiente se află într-un raport direct proporţional cu cenzorul lăuntric. Astfel, cu cât este mai strictă cenzura cu atât mai deformate vor fi conţinuturile latente ale visului.
Deformarea onirică este consecinţa unei activităţi cenzuratoare care acţionează împotriva acelor dorinţe refulate care tind să lezeze caracterul etico-moral al Eului, reprimând aceste dorinţe şi făcându-le de nerecunoscut.
Deşi deformarea onirică apare devreme în copilărie, în general, în visele infantile nu intervine cenzura psihică deoarece dorinţa nerealizată nu declanşează obiecţii din partea Eului. În acest caz, conţinutul latent se suprapune, aproape perfect, peste conţinutul manifest al visului. Este şi cazul copiilor care sunt „porţionaţi” de consumul de ciocolată de către părinţi, iar aceştia visează că au mâncat întreaga ciocolată. Un alt exemplu poate fi cel al copilului care este constrâns de părinţi să doarmă, întrerupând joaca, acesta continuând în vis jocul întrerupt de părinţii lui. Putem spune astfel că visul a satisfăcut dorinţa copilului de a se juca, respectiv de a consuma întreaga ciocolată.
Visele copiilor sunt foarte clare, explicite, datorită cenzurii slab dezvoltate sau lipsei acesteia, neexistând încă separare între preconştient şi conştient, astfel visul apare fără nicio distorsiune realizând satisfacerea unei dorinţe interzise în viaţa vigilă.
Visul infantil reprezintă reacţia copilului la evenimente desfăşurate în ziua sau preziua visului, în general visând ceea ce i s-a interzis. „Visul aduce împlinirea directă, nedeghizată a acestei dorinţe” (Freud, 2004, p. 125).
Interpretarea acestor vise nu ridică probleme, în sensul că este suficientă relatarea evenimentelor din ziua precedentă visului pentru a fi explicat visul, împlinirea dorinţei respective îl reprezintă chiar conţinutul visului. Însă, pe măsură ce copiii cresc viselor lor devin mai complicate.
Una dintre trăsăturile principale ale visului enunţate de Freud în „Introducere în psihanaliză” este aceea că „visul nu dă pur şi simplu expresie a unui gând, ci prezintă, într-o expresie halucinatorie, această dorinţă ca fiind împlinită” (Freud, 2004, p. 126).
Pe lângă visele copiilor, mai există o categorie de vise care sunt nedeformate, întâlnite la adulţi, unde se poate observa cu uşurinţă împlinirea dorinţelor. Stimulii somatici interni generează o serie de trebuinţe pe care visul le îndeplineşte: foamea, setea, trebuinţele sexuale sunt satisfăcute în vis. Pe de altă parte, visele se pot afla sub influenţa anumitor stimulări psihice (situaţii dominante) dintre care amintim visele de nerăbdare (îndrăgostitul care îşi visează iubita alături de el, în realitate aceasta fiind la mii de kilometri depărtare) şi visele de comoditate (atunci când cineva care vrea să doarmă visează că s-a trezit, dar în realitate încă doarme).
Cenzura psihică nu este însă singura care se face responsabilă de incoerenţa cu care apare visul, un alt factor al deformării onirice fiind simbolistica sub influenţa căreia visele devin de nerecunoscut, ininteligibile.
Freud oferă o serie întreagă de simboluri, dintre care amintim: umbrele, copaci, pistoale, lănci, săbii, creioane, robinete, fântâni arteziene, reptile, şarpe, peşti (ca simbolul al organului sexual masculin), organele sexuale feminine fiind reprezentate simbolic prin: cufere, peşteri, cutii, vase, lăzi, genţi, uşi, porţi, melc, scoică, carte, gura, cameră, pantof, flori. „Scările, treptele, respectiv mersul pe ele, sunt simboluri sigure ale contactului sexual. La o examinare mai aprofundată, ritmul acestui mers ne va frapa ca un element comun al lor, poate şi creşterea excitaţiei, dispneea care se instalează pe măsură ce ajungem din ce în ce mai sus” (Freud, 2004, p. 155).
Într-o primă fază, părintele psihanalizei atribuie simbolurilor un caracter orientativ, întărind valoarea tehnicii asociative, ca mai apoi să admită că există totuşi elemente ale conţinutului visului la care asociaţiile de regulă dau greş. Acestea sunt simbolurile care se bucură de o semnificaţie stabilă.
Travaliului de interpretare a viselor i se opune o rezistenţă împotriva conştientizării dorinţelor asociate pulsiunilor inconştiente, manifestată prin obiecţii critice asupra asociaţiilor la elementele visului. Rezistenţa indică existenţa sigură a unui conflict între instanţele psihice, astfel dorinţele incestuoase, indizerabile social sau reprobabile sunt împiedicate de cenzură să transpună conştientului.
Cenzura este prezentă şi acolo unde există lacune în visul manifest, acesta influenţând şi acele elemente onirice slab reprezentate sau îndoielnice.
Travaliul visului, cel care transformă visul latent în visul manifest, constituie o altă sursă a deformării viselor.
Prin travaliul de interpretare, proces care porneşte în sens invers de la visul manifest la conţinuturile latente ale visului, deformarea onirică trebuie surmontată.
Mecanismele de travaliu a viselor sunt: condensarea, deplasarea, figurabilitatea (reprezentarea plastică), elaborarea secundară.
1. Condensarea este un acel proces al gândirii inconştiente caracterizată prin abundenţa ideilor latente în raport cu conţinutul laconic, lapidar al visului manifest. Elementele latente sunt comprimate formând o unitate care exprimă o însuşire comună a acestora. Astfel în vis pot fi condensate mai multe persoane într-una singură: o dansatoare de flamenco care poartă inelul mamei face anumite gesturi care amintesc de poliţistul care ne-a amendat şi ştim în vis că acea persoană este colega de la servici.
2. Deplasarea reprezintă „mecanismul prin care accentul, intensitatea unei reprezentări se pot detaşa de aceasta, pentru a trece la alte reprezentări originar mai puţin intense, dar legate de prima reprezentare printr-un lanţ asociativ” (Laplanche, J., Pontalis, J.-B., 1994, p. 114 ), astfel că visul va fi altfel centrat şi va părea confuz. Cele mai esenţiale elemente ale conţinutului latent vor fi reprezentate prin anumite aspecte anodine, „nevinovate”, nesemnificative din viaţa vigilă.
Deplasarea „răstoarnă valorile, denaturează sensul, face să fie obscur la nivel manifest ceea ce era semnificant la nivel latent, centrează altfel visul” (Marele dicţionar al psihologiei, 2006, p. 1297).
Teoria psihanalitică admite că deplasarea în vis se produce sub imperiul cenzurii onirice. Dintre toate mecanismele de travaliu a viselor, deplasarea contribuie cel mai mult la deformarea visului. „Cu ajutorul deplasării, cenzura visului creează formaţiuni substitutive” (Freud, 2004, p. 229) numite aluzii. Scopul cenzurii onirice este atins numai dacă aluzia se depărtează foarte mult de intenţia autentică.
3. Luarea în considerare a figurabilităţii constă în transpunerea conţinuturilor onirice în imagini şi nu în cuvinte. Chiar si cele mai abstracte idei sunt reprezentate prin imagini, nonsensul apare astfel plin de semnificaţie. Deci, dorinţa visului este exprimată printr-o formulă vizuală. Spre exemplu, gândul referitor la modul necioplit de a se comporta cu femeile a produs în vis imaginea visătorului sub forma unei sculpturi deosebit de fin realizată.
4. Elaborarea secundară (luarea în considerare a inteligibilităţii) caută să stabilească o structură logică şi coerentă între elementele visului obscure, absurditatea primind o faţădă comprehensibilă. Elaborarea secundară se pune în scenă prin inserarea în vis de adăugiri, retuşuri, formând un scenariu inteligibil.
Este oare cenzura onirică infailibilă? La această întrebare răspundem negativ deoarece se poate întâmpla ca dorinţa visului să se manifeste mai puternic decât cenzura onirică. Uneori dorinţa refulată are o forţă deosebit de puternică în faţa căreia cenzura este neputincioasă manifestându-se visul de angoasă în care dorinţa reprimată apare într-o formă nedeghizată.
În visul de angoasă, după ce dorinţa refulată s-a împlinit, deobicei intervine trezirea visătorului. Există însă şi cazuri în care ne păstrăm somnul, chiar dacă acesta devine angoasant, spunându-ne „Acesta e doar un vis!” şi continuăm să visăm mai departe. Aceasta este „vocea” cenzurii care luată prin suprindere trebuie să facă faţă situaţiei penibile sau angoasei.
Sentimentul de „neplăcere care revine în vis nu exclude însă existenţa unei dorinţe; există la fiecare om dorinţe pe care el nu vrea să le comunice altora şi dorinţe pe care nu vrea să şi le mărturisească lui însuşi” (Freud, 2003, p. 165). Împlinirea dorinţei este mascată, astfel ca ea să devină de nerecunoscut faţă de care se crează un sentiment de dezgust, de repulsie, neacceptare.
„Visul nu produce mereu realizări imorale de dorinţă, ci adesea şi reacţii energice împotriva lor sub forma unor «vise punitive»” (Freud, 2007, p. 228). Viaţa psihică este pedepsită prin intermediul acestor vise punitive, conţinutul imoral fiind înlocuit cu un altul destinat executării unei pedepsei aplicate de către judecătorul din instanţa cenzuratoare. Realizarea dorinţei inconştiente a „viselor de pedepsire” nu ţine de Sine ci de Supraeu care impune o pedeapsă dorinţelor imorale.
Cum putem oare să ne cunoaştem mai bine dacă ne ascundem propriile intenţii? Cum putem oare să cunoaşte adevărul dacă ne este frică de necunoscut? Interpretarea viselor folosind tehnica psihanalitică este via regia care duce la descifrarea mesajelor ce provin din inconştient.
Visul nu este altceva decât un strigăt sălbatic, primitiv care vrea să se facă auzit într-o societate care ne dictează că nu este dezirabil social să urlăm pentru că îi deranjăm pe ceilalţi. Astfel glasul nostru neauzit se luptă într-o lume mută şi îşi formează propriul limbaj pentru a ieşi la lumină – visul.
Bibliografie
FREUD, S. (2003), Interpretarea viselor, Opere, vol. IX, Bucureşti, Editura Trei
FREUD, S. (2004), Introducere în psihanaliză, Opere, vol. X, Bucureşti, Editura Trei
FREUD, S. (2007), Vis şi telepatie, Opere, vol. XV, Bucureşti, Editura Trei
LAPLANCHE, J., PONTALIS, J.-B. (1994), Vocabularul psihanalizei, Bucureşti, Editura Humanitas
*** Larousse, Marele dicţionar al psihologiei, (2006), Bucureşti, Editura Trei