Personalitatea patologică reprezintă o versiune exagerată, sub aspect cantitativ, a personalităţii nonpatologice, în care comportamentele maladaptative coordonează existenţa şi traiectoria individului în societate. Psihopatia este rezultanta unui dezechilibru al personogenezei individului, care duce la conturarea unei structuri caracteriale dizarmonice care se manifestă prin comportament asocial şi/sau antisocial (Micloşina, 2011).
Psihopatia reprezintă un „defect structural”, „un eşec al modelării psihogenetice” (Lăzărescu, Ogodescu, 1995), care se caracterizează prin dominanţa sferei instinctive şi slab control pulsional, manifestat prin comportamente deviante sau delincvente; tulburări din sfera afectivităţii (deficit emoţional şi incapacitatea de a rezona afectiv); tulburări ale sferei voliţionale; dizarmonie caracterială şi comportament dissocial, care fac dificilă sau chiar imposibilă integrarea individului la condiţiile social acceptate ale mediului. Psihopaţii sunt incapabili de sublimare, acţiunile acestora fiind expresii directe ale dominaţiei instinctivo-pulsionare generatoare a unei personalităţi permanent conflictuale şi a conduitelor încărcate patogen. Fără a indica prevalenţa factorilor care contribuie la formarea personalităţii psihopatice, implicaţiile factorilor ereditari şi a factorilor de mediu reprezintă surse care pot oferi ample explicaţii asupra structurii dizarmonice ale acestor indivizi. Tulburarea de personalitate este situată la graniţa dintre normalitate şi boală psihică.
Deşi are un istoric important în psihiatrie şi psihologia clinică, psihopatia nu a fost recunoscută oficial în ultimile trei ediţii ale Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, DSM-III-R, DSM-IV, DSM-IV-TR (APA, 1987, 1994 respectiv 2000). Probabil că unul dintre motivele pentru care psihopatia nu a fost inclusă în DSM este acela că persoanele psihopate aparţin mai degrabă psihologiei clinice decât celei psihiatrice. În ceea ce priveşte criteriile de clasificare a persoanelor psihopate, acestea sunt mai intim legate de trăsături psihologice decât de criterii simptomatologice. Psihopatia nu este o boală sau „nebunie”, aşa cum era considerată acum mai bine de un secol, ci se află la graniţa dintre normal şi patologic, în jurul căreia se constituieşte o personalitate dizarmonică. Aceasta prezintă o devianţă mult prea mare pentru a fi considerată normală, dar şi mult prea mică pentru a fi inclusă în clinica psihiatrică. Deşi sunt disfuncţionali, psihopaţii nu se exclud din societate precum psihoticii sau nevroticii. Cu toate acestea, psihopatia este recunoscută ca fiind cea mai fiabilă şi bine validată categorie de diagnostic din spectrul tulburărilor de personalitate (Harpur et al., 1994).
Printre primii termeni, precursori ai conceptului de „psihopatie”, se numără: manie san délire (manie fără delir) (Pinel în 1801), moral insanity (nebunie morală) (Pritchard în 1835), inferioritate psihopatică (Koch în 1891), personalitate psihopatică (Schneider), sociopatie (Partridge), tulburare de personalitate antisocială (DSM-IV), tulburare dissocială de personalitate (ICD-10). În secolele trecute, psihopatia desemna orice formă de tulburare de personalitate. Pinel observase că aceşti indivizi, spre deosebire de cei afectaţi de diverse sindroame, sunt pe deplin conştienţi de natura actelor lor distructive. Au urmat apoi lungi dispute între specialişti, cu privire la încadrarea pe care psihopatia ar trebui să o primească, şi anume, aceea de tulburare de personalitate sau un tip criminal. Spre exemplu, în secolul al XIX-lea, în Marea Britanie, noţiunea „moral insanity” a condus la caracterizarea psihopaţiilor ca indivizi care manifestă comportamente antisociale de la vârstă fragedă. Prichard considera „nebunul moral” un individ cu puternice propensiuni criminale, imuabil faţă de pedeapsă, motiv pentru care ar trebui să fie condamnat pentru faptele comise. Autorul a dezvoltat conceptul de „nebunie morală” având în vedere comportamentele sociale dăunătoare şi iresponsabile, care nu au fost asociate cu formele de tulburări psihice cunoscute în acea perioadă. Acesta a considerat comportamentele morale inacceptabile ca fiind consecinţa unei „facultăţi morale” bolnave. Psihiatrii din Germania au văzut personalităţile psihopatice ca o clasă generică de tulburări de personalitate observabile printre pacienţii bolnavi psihic şi infractori, dar detectabilă şi printre cetăţienii care respectă legea (Blackburn, 2005). Schneider (1957) considera că personalităţile psihopatice suferă din cauza anomaliei lor sau fac societatea să sufere, excluzând comportamentele antisociale din definirea psihopatiei.
În prezent „există tendinţa de a eticheta drept «psihopată» personalitatea dizarmonică de orice tip, în care acest comportament e prezent” (Lăzărescu, 2002). În opinia acesluiaşi autor, „tulburările de personalitate – dizarmonic-psihopate – conduc, în mod nemijlocit, la un comportament dissocial, care variază, ca mod de manifestare, de la un tip la altul” (Lăzărescu, 2002).
Persoanele cu tulburări de personalitate suferă din cauza trăsăturilor dizarmonice, atât în forul interior, cât şi în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, însă aceaştia nu sunt singurii care suferă, la rândul ei, societatea este afectată de devianţa acestor persoane prin dezechilibrul societal pe care îl cauzează. Tulburarea de personalitate înseamnă şi permanentă disfuncţionalitate în rolurile societare.
În conformitate cu definiţiile nesologiilor moderne (DSM-IV-TR, 2000), tulburările de personalitate reprezintă „un pattern durabil de experienţă internă şi de comportament care deviază considerabil de la cerinţele culturii individului”, ce „duce la detresă sau deteriorare semnificativă în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de funcţionare” iar conform ICD-10 (1992), tulburările de personalitate desemnează „o perturbare severă în constituţia caracteriologică şi tendinţele comportamentale ale individului, implicând de obicei mai multe arii ale personalităţii şi asociate aproape întodeauna cu o considerabilă disrupţie personală şi socială”.
Tulburările de personalitate nu sunt considerate boli psihice propriu-zise datorită faptului că acestea nu pot răspunde accepţiunii comune de boală şi anume, nu prezintă:
– un debut care să poată fi delimitat în timp;
– o perioadă de „stare” (maximă manifestare);
– remisiune sau vindecare (Ionescu, 1997).
Tulburarea de personalitate apare la pubertate sau în adolescenţă şi se manifestă cel mai pregnant în viaţa adultă. Acesta este şi motivul pentru care diagnosticul de tulburare de personalitate nu se poate pune înaintea vârstei de 16 sau 17 ani. Factorul vârstă are un rol patoplastic în patologia personalităţii, astfel că intensitatea manifestărilor personalităţilor de cluster B (tulburare de personalitate antisocială, borderline, histrionică şi narcisică), scade odată cu vârsta, în timp ce trăsăturile personalitărţilor patologice de cluster A (tulburarea de personalitate paranoidă, schizoidă şi schizotipală) şi cluster C (tulburarea de personalitate dependentă, evitantă şi obsesiv-compulsivă) se accentuează sau rămân nemodificate (Nireştean, 2004).
Există o rată crescută de comorbiditate a tulburării de personalitate cu bolile axei I, în special cu psihozele endogene (grupul schizofreniilor). „Se consideră că personalităţile patologice de cluster A au un determinism genetic, iar cele de cluster B şi C unul condiţionat de deficienţele atitudinii parentale” (Nireştean, 2004).
Gunger şi Phillips (1995) (apud Ionescu, 1995) arată că aproximativ 10-13% din populaţia generală prezintă tulburări de personalitate, în timp ce numărul pacienţilor cu tulburări de axă I care prezintă concomitent şi tulburări de personalitate este de numai 13% (Fabrega et al., 1990).
Două dintre consecinţele cu semnificaţie majoră în ceea ce privesc raporturile de intercondiţionare a două tulburări de axă I şi II sunt:
„indici crescuţi de coexistenţă a celor două tulburări de axă diagnosticabile după criterii bine definite;
Relevanţă crescută a tulburării de axă I din perspectiva identificării criteriologice a tulburării de personalitate”, Oldham et al., (1995) (apud Friedmann, 2004).
Principalele modele de relaţionare între tulburările de axă I şi II sunt (Friedmann, 2004):
– Modelul independent, care presupune absenţa legăturilor cauzale sau a unor corelaţii de risc ce ar putea exista între tulburările de axa I şi II (nu au etiologie comună);
– Modelul cauzei comune, cele două condiţii comorbide au diferite tablouri şi diferite procesualităţi morbide, dar împrumută aceeaşi cauză în esenţa lor;
– Modelul de tip complicaţie, în care tulburarea secundară se dezvoltă în contextul sau ca o consecinţă a primei tulburări;
– Modelul patoplastic sau de exacerbare a tulburării: tulburările comorbide pot avea etiologii independente în care una poate influenţa manifestarea sau evoluţia celeilalte.
„Dintre tulburările asociativ-corelative de tulburare de spectru, cea mai bine cunoscută este cea dintre schizofrenie şi tulburarea de personalitate de tip schizotipal din spectrul schizofrenic” (Friedmann, 2004).
Tulburări de personalitate de Cluster A
Clusterul A „al clasificării categoriale include personalităţile patologice cu trăsături de serie psihotică” (Lăzărescu, Nireştean, 2007), si anume: tulburarea de personalitate paranoidă, tulburarea de personalitate schizoidă şi tulburarea de personalitate schizotipală.
Tulburarea de personalitate PARANOIDĂ
Trăsăturile dominante ale tulburării de personalitate paranoidă sunt: suspiciozitatea excesivă, orgoliul exagerat, neîncrederea în cei din jur şi interpretarea continuă a intenţiilor celorlalţi. Pentru individul cu tulburare de personalitate paranoidă, conduitele celor din jur sunt interpretate ca fiind răuvoitoare, badjocoritoare, ameninţătoare, acesta simţindu-se mereu prejudiciat, lezat, exploatat şi înşelat de cei din jur. Sunt neîncrezători în loialitate, manifestă ostilitate, este răzbunător şi mereu pregătit să se apere de intenţiile „rele” ale oamenilor. Neîncrederea în ceilalţi oameni a paranoidului este deosebit de persistentă chiar şi în faţa unor dovezi solide care ar anula suspiciozitatea, în cazurile normale. Chiar şi evenimentele nesemnificative sunt interpretate ca având semnificaţii maligne la adresa acestuia, credinţa cum că ceilalţi complotează împotriva sa este încărcată patogen. În viziunea individului cu tulburare de personalitate paranoidă, oamenii complotează împotriva sa, formează coaliţii sau alianţe care duc la atac împotriva acestuia, motiv pentru care paranoidul se află în continuă vigilenţă în raport cu tot ce vine din partea altor persoane.
Conform ICD-10 (1992), tulburarea de personalitate paranoidă este caracterizată de:
– O sensibilitate excesivă la eşecuri/înfrângeri şi atitudini neprietenoase;
– Tendinţa de a purta ranchiună permanent, cum ar fi refuzul de a ierta insultele, loviturile sau desconsiderarea;
– Suspiciunea şi o tendinţă largă de a distorsiona trăirile, prin considerarea greşită a acţiunilor neutre sau prietenoase ale altora drept acte de ostilitate sau de dispreţ;
– Un sentiment combativ şi tenace de susţinere a drepturilor personale, care nu este adecvat situaţiei prezente;
– Suspiciune recurentă, fără justificare, privind fidelitatea partenerului sexual sau soţului/soţiei;
– Tendinţa către stimă de sine excesivă, manifestată printr-o atitudine persistentă de referinţă la sine-însuşi;
– Preocupări privind explicarea prin „conspiraţii” lipsite de substanţă a evenimentelor care implică pacientul sau lumea în general.
După DSM-IV-TR (2000), tulburarea de personalitate paranoidă se caracterizează prin „o suspiciozitate şi o neîncredere pervazivă în legătură cu ceilalţi, astfel încât motivele acestora sunt interpretate ca răuvoitoare, începând cu vârsta adultă tânără şi prezente într-o varietate de contexte”.
Pattern-ul individului cu TP paranoidă este întreţinut de o stimă de sine deosebit de crescută, nevoia de a fi recunoscut, stimat, aroganţă, lipsa de loialitate, detaşare afectivă, lipsa empatiei şi manifestări de gelozie şi invidie patologică.
Gândirea paranoidului este rigidă, lipsită de flexibilitate. Gândirea persoanei cu TP paranoidă este diferită de cea a individului cu schizofrenie paranoidă prin aceea că aceasta nu este delirantă.
Neîncredrea generalizată a persoanei cu TP paranoidă, suspiciozitatea exagerată, interpretativitatea, nevoia continuă de valorizare a propriei persoane, tendinţele de dominanţă şi putere sunt problematice, consecinţa acestui fapt reprezentând-o dificultatea de interrelaţionare şi integrare armonioasă în grupurile sociale (familial, socioprofesional etc.). Această persoană este marginalizată şi se marginalizează în acelaşi timp, preferând situaţiile în care poate munci singură (pentru ca ceilalţi să nu îi poată sabota munca! sau pentru că îi consideră pe ceilalţi slabi şi incapabili). Se consideră persoane speciale şi superioare. Relaţiile interpersonale ale persoanei cu TP paranoidă sunt marcate de neîncredere, indiferenţă, răceală afectivă şi lipsa empatiei. Tolerează greu frustrarea, critica, faptul de a fi contrazişi şi pot avea manifestări violente.
Tulburarea de personalitate SCHIZOIDĂ
Tabloul clinic al tulburării de personalitate schizoidă se caracterizează prin nivel foarte ridicat al introversiei, detaşare emoţională şi socială, afectivitate plată, „o gamă restrânsă de exprimare a emoţiilor”, „nici nu se bucură de relaţii strânse, inclusiv de faptul de a fi membru al unei familii” (Lazărescu, 2002), preferă solitudinea şi activităţiile individuale şi este indiferent faţă de aprecierea sau critica altora.
Indivizii cu TP schizoidă sunt retraşi, aplatizaţi emoţional, sunt reci, indiferenţi, înclinaţi spre introspecţie, reverie, meditaţie şi au o tendinţă marcată spre iszolare. Sociabilitatea acestora este aproape inexistentă.
După ICD-10 (2002), tulburarea de personalitate schizoidă are următoarele caracteristici:
– Puţine activităţi care produc plăcere;
– Răceala emoţională, detaşare, sau afect tocit;
– Capacitate limitată de a exprima căldură, sentimente tandre sau mânie faţă de ceilalţi;
– Indiferenţă aparentă faţă de laudă sau critici adresate de ceilalţi;
– Interes scăzut faţă de stabilire a relaţiilor sexuale cu alte persoane;
– Preferinţă aproape invariabilă pentru activităţi solitare;
– Preocupări excesive pentru fantezii şi introspecţie;
– Lipsa prietenilor apropiaţi sau a relaţiilor bazate pe încredere sau a unei dorinţe de a stabili astfel de legături;
– Insensibilitate marcată faţă de respectarea normelor sociale şi a convenţiilor.
DSM-IV-TR defineşte tulburarea de personalitate schizoidă printr-un „pattern pervaziv de detaşare de relaţii sociale şi o gamă restrânsă de exprimare a emoţiilor în situaţii interpersonale, începând precoce în perioada adultă şi prezente într-o varietate de contexte”.
Persoana cu TP schizoidă exprimă o paletă deosebit de restrânsă de emoţii şi prezintă rigiditate în exprimarea emoţiilor deoarece suferă de un deficit afectiv. Comportamentul acestuia este solitar, monoton, cu spontaneitate minimă sau chiar absentă. Concepţia despre sine a schizoidului este „Sunt nepotrivit pentru viaţă, deci nu am nevoie de nimeni şi totul mi-e indiferent” (Lăzărescu, Nireştean, 2007). Schizoidul este flegmatic, retras, indiferent, nesociabil, detaşat emoţional, şi pare „rupt de realitate”, visător, meditativ, evită oamenii, motiv pentru care preferă activităţi şi meserii care se desfăşoară în condiţii de izolare şi chiar pot fi performanţi în domenii care nu implică relaţionarea cu cei din jur.
Tulburarea de personalitate SCHIZOTIPALĂ
„Conceptul de «schizofrenie latentă», cu care ar avea corespondenţe clinice, este echivalentul cu ceea ce definim astăzi sub denumirea de tulburare schizotipală a personalităţii” (Friedmann, 2000).
Tulburarea de personalitate schizotipală este caracterizată printr-un comportament excentric, cu bizarerii şi este dominat de tulburări cognitive, gândire având preponderent raţionamente magice, încărcată de metafore şi simbolistică, experienţe parapsihologice, premoniţie, telepatie, clarviziune, superstiţii şi o gamă largă de credinţe stranii. De asemenea, aceste persoane „trăiesc experienţe perceptive insolite, incluzând ilizii corporale, obsesii cu conţinut dismorfofobic” (Tudose, 2007).
Conform DSM-IV-TR (2000), tulburarea de personalitate schizotipală este descrisă ca având „un pattern pervaziv de deficienţe sociale şi interpersonale, manifestat prin disconfort acut în relaţii şi reducerea capacităţii de a stabili relaţii intime, precum şi prin distorsiuni cognitive şi de percepţie şi excentrităţi de comportament, începând precoce cu vârsta adultă şi prezent într-o varietate de contexte, după cum este indicat de cinci (sau mai multe) dintre următoarele:
– Idei de referinţă (excluzând idei delirante de referinţă);
– Gândire magică sau credinţe stranii care influenţează comportamentul şi sunt incompatibile cu normele subculturale (de exemplu, superstiţiozitate, credinţă în clarviziune, telepatie sau în cel de-al « şaselea simţ »; la copii şi adolescenţi, fantezii şi preocupări bizare);
– Experienţe perceptive, insolite, incluzând iluzii corporale;
– Gândire şi limbaj bizar (de exemplu, limbaj vag, circumstanţial, metaforic, supraelaborat sau stereotip);
– Afect inadecvat sau coarctat;
– Suspiciozitate sau ideaţie paranoidă;
– Comportament sau aspect bizar, excentric sau particular;
– Lipsa de amici sau confidenţi apropiaţi, alţii decât rudele de gradul I;
– Anxietate socială excesivă care nu diminuează odată cu familiarizarea şi tinde a fi asociată mai curând cu temeri paranoide decât cu judecăţi negative despre sine.”
ICD-10 (1992) nu a inclus tulburarea de personalitate schizotipală în sistemul său de clasificare.
Trăsăturile caracteristice ale TP schizotipală sunt: rezonanţă afectivă redusă, relaţionare slabă (sociofobie) şi ideaţie dominată de convingerea că posedă însuşiri rare. Concepţia despre sine a persoanei cu TP schizotipală este „Sunt altfel decât cei din jur. Mă simt gol, inferior, schimbat, nesigur” (Lăzărescu, Nireştean, 2007).
Adeseori, pacienţii schizotipali trăiesc la marginea societăţii şi sunt consideraţi ciudaţi, neadaptaţi, stranii.
Bibliografie
Blackburn, R. (1995), The Psychology of criminal conduct: Theory, research and practice, Chichester, England: Wiley.
Blackburn, R. (2005), Psychopathy as a Personality Construct, In S. Strack (Ed.), Handbook of Personology and Psychopathology, Hoboken, New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.
Fabrega, H., Pilkonis P., Mezzich J., Ahn C. W., Shea S. (1990), Explaining diagnostic complexity in a intake setting, Comprehensive Psychiatry, 31.
Friedmann, C. (2004), Tulburările comorbide de axă I şi axă II în interacţiune corelativă, în Nireştean (coord.), Tulburările personalităţii, repere clinico-evolutive şi terapeutice, Târgu Mureş, Editura Mureş.
Gabbard, G. O., (2007), Tratat de psihiatrie psihodinamică, Bucureşti, Editura Trei.
Hare, R. D. (1985), Comparison of procedures for the assessment of psychopathy, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 53.
Harpur, T. J., Hart, S. D., Hare, R. D. (1994). Personality of psychopath. In Costa, P.T. Jr., Widiger, T. (Eds.), Personality Disorders and the Five Factor Model of Personality, Washington, DC: American Psychological Association.
Hart, S. D., & Hare, R. D. (1997), Psychopathy: Assessement and association with criminal conduct. In D. M. Stoff & Breiling (Eds.), Handbook of antisocial behavior, New York, US: John Wiley & Sons, Inc.
Ionescu, G. (1997), Tulburările personalităţii, Bucureşti, Editura Asklepios.
Nireştean, A. (2004), Tulburările de personalitate – între complexul determinismului şi aceea a strategiilor reabilitative, în Nireştean (coord), Tulburările personalităţii, repere clinico-evolutive şi terapeutice, Târgu Mureş, Editura Mureş.
Lăzărescu, M., (2002), Psihiatrie, Sociologie, Antropologie, Timişoara, Editura Brumar.
Lăzărescu, M., Ogodescu, D. (1995), Îndreptar de psihiatrie, Timişoara, Editura Helicon.
Lăzărescu, M., Nireştean, A. (2007), Tulburările de personalitate, Iaşi, Editura Polirom.
Lăzărescu, M., Bumbea, O. (2008), Patologie obsesivă, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Lăzărescu, M., Ile, L. (2009), Tulburarea obsesiv compulsivă. Circumscriere, modele şi intervenţii, Iaşi, Editura Polirom.
Micloşina, A.-F., (2011), Aspecte psihologice ale criminalilor condamnaţi pentru omor calificat sau omor deosebit de grav, Timişoara, (lucrare de licenţă nepublicată).
Schneider, K. (1957), Psychopathologie clinique, Paris, Nauwelaerts.
Tudose, F. (2007), Psihopatologie şi orientări terapeutice în psihiatrie, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
*** American Psychiatric Association (2000), Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Washington DC.
*** World Health Organisation (1992), The ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders. Clinical description and diagnostic guidelines, WHO, Geneva