Atunci când bolnavul psihic se află în faţa Justiţiei, este chemată a se pronunţa şi comisia de expertiză medico-legală psihiatrică cu privire la discernământul inculpatului în raport cu fapta penală comisă. După studierea întregului trecut patologic al bolnavului psihic, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică va stabili în raportul de expertiză dacă există vreo legătură de cauzalitate între fapta comisă şi simptomatologia bolii, precum şi dacă aceasta îi alterează conştiinţa.
Pacientul schizofren, pe lângă boala psihică de care suferă, poate prezinta şi un anumit grad de pericol social, motiv pentru care este necesară instituirea măsurilor de siguranţă (internarea medicală sau obligarea la tratament medical), atât în beneficiul bolnavului, cât şi pentru protejarea societăţii de consecinţele faptelor antisociale ale schizofrenului.
Prin luarea măsurilor de siguranţă se urmăreşte înlăturarea stării de pericol social faţă de pacientul care a săvârşit acte antisociale. În cazul persoanelor bolnave psihic care prezintă potenţial infractogen, dar nu au comis fapte penale, se poate lua măsura internării într-o unitate de psihiatrie conform art. 41 şi 45 din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice şi anume, internarea voluntară respectiv internarea nevoluntară.
Problematica discernământului şi a iresponsabilităţii în expertiza medico-legală psihiatrică
Iresponsabilitatea, alături de legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, beţia, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt, reprezintă cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, reglementate în art. 44-51 C. pen. al României.
Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale, iar lipsa oricăreia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – prezenţa pericolului social, săvârşirea cu vinovăţie şi prevederea în legea penală a faptei (art. 17 C. pen.) – nu atrage răspunderea penală a făptuitorului. Fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală conform principiului nullum crimen sine lege.
Vinovăţia ca premisă a responsabilităţii priveşte latura subiectivă a infracţiunii şi presupune existenţa a doi factori ai vieţii psihice: factorul intelectiv (conştiinţa) şi factorul volitiv-afectiv.
Conştiinţa este o formă superioară de organizare psihică prin intermediul căreia individul are capacitatea de a anticipa şi planifica rezultatul acţiunilor sale, deţine control şi autocontrol în raport cu mediul prin manifestare pe plan cognitiv şi comportamental.
În ceea ce privesc procesele intelective, persoana iresponsabilă nu are capacitatea de a înţelege sensul şi nici urmările socialmente periculoase ale faptelor comise. Aceasta este incapabilă de a a emite judecăţi de valoare cu privire la propriile sale acţiuni sau inacţiuni.
Conştiinţa face trimitere la intenţionalitate deoarece individul se raportează la ceva exterior lui. Capacitatea de înţelegere la bolnavul psihic care a săvârşit fapte penale este mult alterată, fapt care face imposibilă aplicarea unei pedepse impunându-se luarea unor măsuri de siguranţă şi profilaxie.
Nu trebuie ignorat faptul că asupra comportamentului uman este exercitată şi o influenţă inconştientă, a cărei semnificaţie se traduce în cadrul travaliului psihanalitic. Ceea ce este conştient la un moment dat poate deveni inconştient şi invers. Între conştient şi inconştient există o relaţie dinamică: conţinuturi ale inconştientului devin conştiente, precum şi conţinuturi ale conştientului sunt reprimate în inconştient.
Voinţa se succede manifestării conştiinţei, în sensul că după deliberarea asupra comiterii actului infracţional apare investirea cu energie pentru concretizarea activităţii volitive respective. „Ar exista deci iniţial concepţia unui proiect, apoi deliberarea interioară (pentru alegerea acţiunii celei mai bune şi mai adaptate în scopul urmărit), decizia, şi, în sfârşit, executarea acţiunii, care rămâne controlată de conştiinţă până la finalizare” (Marele Dicţionar al psihologiei, 2006 ). Voinţa asigură energia necesară desfăşurării unei activităţi orientată către atingerea unui scop propus.
Una dintre cele mai des întâlnite tulburări predominant calitative ale voinţei, în practica psihiatriei forensice, este comportamentul motivat patologic care se manifestă prin ideaţie delirantă, în care individul este convins de realitatea ideii delirante (în schizofrenia panaroidă).
Între conştiinţă şi voinţă există o strânsă legătură: „voinţa de a comite fapta este condiţionată numai de reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei” (Boroi et al., 2004). Lipsa factorului intelectiv sau volitiv, luat împreună sau separat, exclude vinovăţia.
Vinovăţia presupune că făptuitorul a acţionat cu discernământ. În cazul bolnavilor psihic pedeapsa este inoperantă deoarece nu există vinovăţie.
Iresponsabilitatea este reglementată în articolul 48 din Codul penal „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu poate conştientiza urmările acţiunilor pe care le săvârşeşte sau nu îşi poate direcţiona voinţa în mod acceptabil, în raport cu faptele sale.
Iresponsabilitatea, cauză care înlătură caracterul penal al faptei, îşi produce efectele numai dacă starea de incapacitate psihică a existat în momentul comiterii faptei. Nu are nicio relevanţă faptul că anterior săvârşirii faptei, subiectul a avut discernământ asupra acţiunilor sale. Există însă şi situaţii în care ireponsabilitatea intervine după comiterea unei fapte, caz în care nu este înlăturat caracterul penal al faptei, însă „urmărirea penală şi judecata se amână până la eventuala însănătoşire a făptuitorului” (Pitulescu, Medeanu, 2006).
Iresponsabilitatea este o stare permanentă sau temporară care incapacitează persoana să participe la duelul judiciar datorită faptului că nu este posibilă deliberarea sau implicarea unei judecăţi anterioare comiterii actului antisocial şi nici aprecierea raţională cu privire la fapta ce urmează a fi săvârşită.
Persoana iresponsabilă nu acţionează cu vinovăţie, deoarece aceasta nu înţelege semnificaţia ilicită a acţiunilor/inacţiunilor sale şi nici periculozitatea actelor sale, deci nu răspunde penal pentru fapta comisă. Per a contrario, persoana responsabilă este capabilă să discearnă între „bine” şi „rău”, îşi poate anticipa şi reprezenta consecinţele faptei sale, deci fapta comisă îi este imputabilă.
Pentru atragerea răspunderii penale, legea prevede întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, întrucât vinovăţia lipseşte la persoana iresponsabilă, indiferent de pericolul social al faptei sale, aceasta nu răspunde penal.
Responsabilitatea presupune prezenţa discernământului, iar iresponsabilitatea are în vedere implicaţiile discernământului abolit. Descernământul reprezintă criteriul medical de apreciere a responsabilităţii unei persoane.
Capacitatea psihică se referă la potenţialitatea unei persoane de a înţelege acţiunile şi consecinţele sociale ale faptelor comise. Discernământul reprezintă tocmai această capacitate cognitivă a individului de anticipare şi înţelegere asupra sensului şi consecinţelor acţiunilor sau inacţiunilor sale într-o anumită circumstanţă în raport cu o anumită situaţie dată. Discernământul înseamnă a distinge între bine şi rău, licit – ilicit, adevăr – fals, drept – nedrept, real – ireal, între permis şi interzis etc. Discernopatul nu este capabil să facă asemenea discriminări: ceea ce este ireal pentru o persoană cu discernământ, poate fi real, adevăr absolut pentru o persoană psihotică.
Discernământul face referire directă la instanţa psihică a conştientului, ca parte componentă a psihismului uman, în care dinamică proceselor psihice atinge un nivel de conştiinţă capabil de diferenţieri critice şi înţelegerea unor conduite proprii sau ale altora.
În practica psihiatrică medico-legală se conchide că discernământul se poate prezenta în trei forme, si anume: discernământ păstrat, diminuat sau abolit.
În cazul discernământului abolit, se instiuie cu necesitate luarea măsurilor de siguranţă faţă de expertizatul discernopat. Existenţa discernământului diminuat nu înlătură vinovăţia, iar făptuitorul răspunde penal, reţinându-se ca circumstanţă atenuantă.
Sensul pe care îl dă legiuitorul „alienaţiei mintale” coincide cu sensul psihiatric corespunzător alterării facultăţilor psihice. De precizat este faptul că legiuitorul a ales să introducă „boală psihică” ca sintagmă care va înlocui „alienaţia mintală” odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal.
Boala mintală „evocă o componentă obiectivă prin fapta comisă (actus reus) şi una subiectivă prin starea de alienaţie mintală (mens rea)” (Scripcaru et al., 2002).
Discernământul este absent (abolit) în: psihoze, epilepsie, demenţă, beţia patologică, sindroame deteriorative (nedemenţiale), oligofrenii etc.
Comisiilor medico-legale psihiatrice le revine atribuţia stabilirii criteriului de discernământ al făptuitorului.
Efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice „este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului” (art. 117 C. p. p).
Ordinul pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale nr. 1134/C/25.05.2000 al Ministerului Justiţiei şi nr. 255/04.04.2000 al Ministerului Sănătăţii şi Familiei (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 459/19.09.2000) precizează în art. 28 alin. 1 şi 2 că expertiza medico-legală psihiatrică se desfăşoară în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist şi doi medici psihiatri la sediul instituţiilor medico-legale. Expertizele medico-legale psihiatrice se efectuează la sediul instituţiilor medico-legale. Există însă şi excepţii expres stipulate în actul normativ, în cazul bolnavilor psihic netransportabili aflaţi în stare gravă în condiţii de spitalizare, în cazul bolnavilor psihic cronici când transportul şi examinarea nu se pot face în siguranţă deplină sau în cazul persoanelor aflate în arest preventiv, când comisia de expertiză medico-legală se poate deplasa în cadrul spitalelor de psihiatrie sau în cadrul sectiilor de psihiatrie ale spitalelor penitenciare ori la patul bolnavului spitalizat.
Obiectivele pe care le are în vedere raportul medico-legal de expertiză psihiatrică sunt: simptomatologia bolii psihice (în cazul în care aceasta este prezentă), diagnosticul bolii, stadiul evolutiv al bolii, stabilirea relaţiei dintre boala psihică şi fapta comisă precum şi măsura în care „tulburările au alterat funcţiile de bază psihice de aşa manieră încât persoana expertizată să nu-şi fi dat seama de acţiunile sau inacţiunile sale” (Quai et al., 1979). Pe baza acestor descrieri cuprinse în expertiza medico-legală psihiatrică, experţii comisiei stabilesc gradul de discernământ al făptuitorului.
Pe lângă criteriul de discernământ, în cadru expertizei medico-legale psihiatrice se iau în considerare şi următoarele aspecte: „în ce măsură tulburările psihice au influenţat conştiinţa definită, în sensul reflectării lumii exterioare şi a posibilităţii de a delibera înaintea acţiunii; dacă tulburarea psihică este în directă legătură de cauzalitate cu acţiunea antisocială şi dacă persoana în cauză avea posibilitatea de a cunoaşte conţinutul şi consecinţele faptelor imputate şi posibilitatea de a-şi exprima liber voinţa în a acţiona sau nu contrar normelor legale” (Quai et al., 1979), aprecieri asupra potenţialului infractogen al făptuitorului şi măsurile de siguranţă ce se impun ca necesare în vederea tratării expertizatului dacă suferă de tulburări psihice.
Manifestări antisociale la pacienţii schizofreni
Schizofrenia este boala psihică cel mai adesea asociată cu actele antisociale săvârşite cu lipsă de discernământ. Comisiilor de expertiză medico-legale psihiatrice le revine sarcina de apreciere asupra capacităţii psihice a expertizaţilor şi face recomandări asupra măsurilor de siguranţă necesare în astfel de cazuri. Cu toate acestea, periculozitatea bolnavului psihic nu ar trebui să reprezinte un stigmat şi nici să fie considerată ca existând a priori. „Periculozitatea socială aferentă manifestărilor psihopatologice specifice din schizofrenie este, prin excelenţă, determinată, în majoritatea cazurilor, de stările delirante şi halucinatorii, care dau amprenta caracteristică simptomatologiei acestei boli” (Buda, 2006).
În cadrul manifestărilor antisociale la pacienţii schizofreni, omorul patologic reprezintă forma cea mai gravă de periculozitate cu încărcătură malignă. Caracteristic acestor manifestări antisociale este contrastul dintre monstruozitatea cu care este săvârşit omorul şi detaşarea emoţională faţă de fapta comisă. Gravitatea perturbării psihice a schizofrenului este evidentă în modul de operare, brutalitatea, absurditatea şi bizareria crimei, care poate fi nemotivată sau motivată delirant.
În unele cazuri, dintre cele mai rare, omorul patologic este nepremeditat şi apare instantaneu, absurd şi fără niciun motiv, situaţie întâlnită în stările paroxistice ale tulburărilor de conştiinţă din spectrul psihozelor. La polul opus, există şi situaţii în care schizofrenul îşi „premeditează” şi pregăteşte terenul pentru săvârşirea crimei, având o motivaţie delirantă care stă în spatele unui raţionament patologic şi absurd.
Schizofrenia paranoidă, pe lângă gravitatea bolii psihice prezintă şi implicaţii medico-legale prin săvârşirea de acte antisociale dintre cele mai periculoase. În acest sens, periculozitatea schizofrenilor paranoici rezidă în aceea că actele antisociale sunt determinate de halucinaţii sau idei delirante care persistă în mintea bolnavului psihic. Drept urmare, bolnavul îşi modifică comportamentul în sens delirant: prezintă agresivitate, discordanţă, ostilitate, automatisme, este marcat de suspiciozitate, se credere persecutat etc.
Pe lângă crimă, conduitele distructive ale schizofrenului paranoid pot fi orientate şi înspre propria persoană, prin acte de autoagresivitate (automutilări) sau prin suicid.
Pacienţii schizofreni îşi motivează delirant actele agresive sau criminale, prin deliruri sau halucinaţii, faptele săvârşite de aceştia fiind comise la îndemnul, sub presiunea ori ameninţarea „vocilor”, pacientul se disculpă prin aceea că a fost „obligat” să îndeplinească comanda de a ucide. Pe lângă motivaţiile delirante, crimele comise de schizofreni apar pe un fond vindicativ, gelozie, ură, diverse fobii sau, din contră, se manifestă pe un fundal confuzional, în care nici măcar bolnavul nu îşi poate explica fapta săvârşită.
În categoria tulburărilor psihopatologice cu relevanţă medico-legală, la pacienţii cu schizofrenie paranoidă, sunt des întâlnite tulburările de tip delirant, tulburări de tip halucinator, precum şi tulburări ale identităţii personale.
Caracteristic pentru comportamentul patologic în schizofrenie, este că „nu există o predilecţie a conduitei delirant halucinatorii sau impulsiuni agresive ale schizofrenului pentru un anumit act antisocial, atfel că în cadrul reacţiilor medico-legale putem întâlni acte de tip antisocial precum: furt, escrocherii, tentative de omor, omor deosebit de grav, automutilări sau suicid” (Buda, 2006), incest, viol, fuga patologică, pruncucidere, piromanie, prostituţie, ultraj, diverse acte agresive etc.
Sunt destul de rare cazurile de omor patologic în care pacientul schizofren îşi autodenunţă fapta în faţa organelor de cercetare penală.
Indiferent de circumstanţele atenuate sau agravante, omorul reprezintă fapta antisocială cu cel mai înalt grad de periculozitate.
Omorul calificat prevede în norma de incriminare realizarea omorului simplu, în anumite circumstanţe care sporesc gradul de periculozitate a faptei, legiuitorul enumerând limitativ elementele agravate ale acestei infracţiuni (Micloşină, 2011).
Potrivit art. 175 alin. 1 C. pen., omorul calificat constă în „omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări: a) cu premeditare; b) din interes material; c) asupra soţului sau vreunei rude apropiate; d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra; e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane; f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei; g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse; h) pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni; i) în public”.
Omorul săvârşit cu premeditare
În literatura de specialitate se opinează că în cazul pacienţilor cu schizofrenie actul omucidar poate fi premeditat sub influenţa ideilor delirante. Critic această opinie, datorită faptului că premeditatea (în sensul juridic al noţiunii) presupune luarea rezoluţiei infracţionale (în care se disting 3 momente: naşterea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea), urmează apoi faza actelor preparatorii (în care se pregăteşte executarea hotărârii infracţionale), faza actelor de executare (care constă în săvârşirea faptei ilicite) şi faza urmărilor (prin producerea rezultatului urmărit de făptuitor). Subsumate, aceste acte indică premeditarea ca un proces complex ale cărui acţiuni sunt greu de crezut ca manifeste în cazul bolnavilor schizofreni.
Într-adevăr, trecerea la actul criminal poate avea loc anterior unei perioade descrise prin apatie, indiferenţă, fără a atrage suspiciunea celorlalţi, iar, ex post facto, se caracterizează prin răceală afectivă, inexistenţa remuşcării asupra faptei comise şi detaşare emoţională, atribute specifice pacienţilor schizofreni.
Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate
Uxoricidul (uciderea soţiei de către soţ), paricidul, matricidul şi fratricidul sunt doar câteva dintre variantele de reţinere a acestei agravante, cu specificaţia că aceste comportamente sunt net patologice şi apar pe fondul unor convingeri delirante.
Delirul de persecuţie, frecvent întâlnit în cazul uxoricidului, uciderii părinţiilor, sau în cazul uciderii soţului de către soţie, deşi combinaţiile victimă – persecutor sunt multiple, se încadrează în nosologia schizofreniei paranoide.
Sub imperiul delirului său psihotic, schizofrenul se angajează într-o acţiune percepută de acesta ca fiind defensivă, suprimându-i viaţa victimei sale, de care bolnavul crede că se apără. Dominat de o logică delirantă şi patologică, schizofrenul paranoid, în nevoia stringentă de a-şi proteja viaţa sau integritatea, comite crima asupra victimei sale, modalitate de reacţiune ce face parte din tabloul simptomatologic al bolii sale psihice.
Se pare că în cazul schizofrenului care se crede persecutat, principiul „fight or flight” (luptă sau fugi) ar avea o altă conotaţie „kill or be killed” (omoară sau vei fi omorât), comportament patologic determinat de boală.
Debutul medico-legal în schizofrenie
În ceea ce priveşte debutul medico-legal al schizofreniei, simptomatologia bolii este necesar să fie interpretată în context evolutiv, drept urmare se instituie luarea de măsuri de siguranţă conform art. 114 C. pen., timp de 6 luni sau un an, după care pacientul este din nou expertizat de aceeaşi comisie medico-legală psihiatrică.
Debutul medico-legal în schizofrenie este o modalitate particulară „caracteristică formelor asimptomatice de debut ale schizofreniei” (Buda, 2006). Debutul medico-legal al schizofreniei se referă la debutul acestei boli odată cu săvârşirea de acte antisociale: crimă sau diverse fapte incriminate de legea penală. Actele omucidare ale acestor bolnavi psihic sunt în primul rând imprevizibile, absurde şi nemotivate, pacienţii neputând da vreo explicaţie asupra actului criminal sau dau explicaţii absolut penibile şi puerile.
Sunt dese cazurile în care „debutul medico-legal la bolnavii schizofreni nu a fost impus de o tulburare delirant halucinatorie, ci mai mult de comportament bizar, de cele mai multe ori fantastic în conţinutul gândirii, fără o motivaţie comprehensibilă şi fără reprezentarea consecinţelor social-juridice care decurg din faptă” (Buda, 2006).
Schizofrenia, în stadiul ei de debut, se manifestă prin stări de excitaţie psihomotorie de tip maniacal, halucinaţii auditive imperative, delir de gelozie şi influenţă, tulburări de dispoziţie şi caracter, discordanţă ideo-afectivă, comportament bizar, incomprehensibil, acuzator, acte de negativism, conduite agresive, impulsivitate, răceală afectivă, indiferenţă, anxietate, brutalitate, violenţă nejustificată, stereotipii, hipersensibilitate la critici, ruminaţii, gânduri automate, preocupare faţă de idei abstracte şi instabilitate psihică nuanţată. Prin disimulare, pacientul poate părea normal în raport cu ceilalţi, deoarece acesta este capabil să îşi ascundă trăirile delirante, halucinatorii cât, şi stările confuzional onirice. „Debutul bolii se face cu răceală, mai ales în relaţiile cu cei apropiaţi, apoi cu sentimente de depersonalizare şi derealizare, discursuri ciudate cu digresiuni vagi, complicate şi metaforice, cu inadecvare şi scădere a sentimentelor şi un mod persecutoriu de a gândi, hipersensibil la critică” (Scripcaru et al., 2002).
Debutul medico-legal în schizofrenie este întâlnit destul de rar.
Internarea medicală ca măsură de siguranţă la pacienţii schizofreni
Măsurile de siguranţă reprezintă mijloace de prevenire care „au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală” (art. 111 alin. 1 C. pen.). Aceste măsuri de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis acte antisociale prevăzute de legea penală, dar pot fi luate „chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu excepţia măsurii prevăzute în art. 112 lit. d)” (interzicerea de a se afla în anumite localităţi) (art. 111 alin. 3 C. pen.).
În cazul în care bolnavul psihic a săvârşit acte antisociale deosebit de periculoase precum omorul, se impune cu necesitate luarea de măsuri de siguranţă şi profilaxie. Luarea măsurii de siguranţă este necesară datorită faptului că bolnavul psihic nu înţelege de ce faptele săvârşite de acesta au caracter ilicit şi prezintă un pericol pentru societate. Actele antisociale ale pacienţilor schizofreni au o motivaţie patologică pentru care se impune instituirea măsurilor de siguranţă, precum şi măsurile de siguranţă cu caracter medical prevăzute de Codul penal în art. 113 şi 144 (obligarea la tratament medical, respectiv, internarea medicală).
Internarea medicală reprezintă o măsură de siguranţă privativă de libertate, dispusă de către instanţele de judecată, atunci când făptuitorul este bolnav psihic sau consumator dependent şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate. Internarea medicală, ca măsură de siguranţă, se face într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşirea pacientului (art. 114, alin. 1, C. pen). Institutele medicale de specialitate la care face referire art. 114 sunt în număr de patru în România, si anume: Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Jebel (Timiş), Ştei (Bihor), Săpoca (Buzău) şi Pădureni (Iaşi)
Conform art. 434 alin. 1 C. pr. pen., se poate dispune de către judecătoria competentă teritorial, „menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical”.
În schizofrenie, pericolul social este reprezentat de actele cu implicaţii medico-legale ale făptuitorului, iar luarea măsurilor de siguranţă precum internarea medicală este considerată a priori.
Bibliografie
Boroi, A., Nistoreanu, G. (2004), Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck.
Buda, O. (2006), Iresponsabilitatea. Aspecte medico-legale psihiatrice cu aplicaţii în dreptul penal, civil şi al familiei, Bucureşti, Editura Ştiinţelor Medicale.
Micloşină, A.-F., (2011), Aspecte psihologice ale criminalilor condamnaţi pentru omor calificat sau omor deosebit de grav, Timişoara, (lucrare de licenţă nepublicată).
Pitulescu, I., Medeanu, T. C. (2006), Drept penal. Parte generală. Bucureşti, Editura Lumina Lex.
Scripcaru, G., Astărăstoae, V., Boişteanu, P., Chiriţă, V., Scripcaru, C. (2002), Psihiatrie medico-legală, Iaşi, Editura Polirom.
Quai, I., Terbancea, M., Mărgineanu, V., Popa, L. (1979), Introducere în teoria şi practica medico-legală, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia.
*** Larousse, Marele dicţionar al psihologiei (2006), Bucureşti, Editura Trei.
*** Ordinul pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale nr. 1134/C/25.05.2000 al Ministerului Justiţiei şi nr. 255/04.04.2000 al Ministerului Sănătăţii şi Familiei (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 459/19.09.2000)
*** Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice