Este binecunoscut faptul că infracţiunile, îndeosebi cele contra persoanei, au fost condamnate de conştiinţa socială mai înainte ca acestea să fie incriminate de legea penală. Codul penal al României, în Partea specială, incriminează infracţiunile contra vieţii, protejând prin legea penală dreptul la viaţă al oricărei fiinţe umane, indiferent de etnie, vârstă, sex sau starea de sănătate somatică şi psihică. Suprimarea vieţii unei persoane reprezintă o faptă penală cu un grad deosebit de periculos, legiuitorul incriminând conduitele ilicite îndreptate împotriva vieţii persoanei.
Potrivit Constituţiei României, dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică este garantat ca drept absolut, opozabil erga omnes, iar Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale stipulează în art. 2 alin. 1 că dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.
Aşa cum este definit de art. 174 alin. 1 C. pen., omorul constă în „uciderea unei persoane”. Intenţia de a ucide (animus necandi) este îndreptată asupra vieţii persoanei, rezultatul socialmente periculos fiind reprezentat de moartea victimei.
Pentru a se putea institui răspunderea penală trebuie să existe un raport de cauzalitate între acţiunea/inacţiunea făptuitorului şi rezultatul constând în moartea victimei. Codul penal al României aflat în vigoare prevede două forme agravate ale omuciderii: omorul calificat şi omorul deosebit de grav.
Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale iar lipsa oricăreia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: prezenţa pericolului social, săvârşirea cu vinovăţie şi prevederea în legea penală a faptei (art. 17 C. pen.), nu atrage răspunderea penală a făptuitorului. Fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală conform principiului nullum crimen sine lege.
Întrucât studiul delincvenţei presupune cunoaşterea modului în care personalitatea infractorului intervine în pregătirea şi săvârşirea infracţiunii şi în atitudinea post-infracţională, cunoaşterea personalităţii acestei categorii este un demers care se impune cu necesitate.
Omorul calificat
Omorul calificat prevede în norma de incriminare realizarea omorului simplu, în anumite circumstanţe care sporesc gradul de periculozitate al faptei, legiuitorul enumerând limitativ elementele agravante ale acestei infracţiuni.
Potrivit art. 175 alin. 1 C. pen., omorul calificat constă în „omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări: a) cu premeditare; b) din interes material; c) asupra soţului sau vreunei rude apropiate; d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra; e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane; f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei; g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse; h) pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni; i) în public”.
În cele ce urmează voi analiza circumstanţele, mai relevante sub aspect psihologic, prevăzute în norma de incriminare a omorului calificat, mai relevante sub aspect psihologic.
Omorul săvârşit cu premeditare
Premeditarea este o activitate de natură psihică şi constituie o circumstanţă care agravează răspunderea penală datorită gradului ridicat de periculozitate cu care acţionează făptuitorul, care stăruieşte asupra deciziei luate cu privire la crimă, urmăreşte producerea rezultatului şi are capacitatea de a discerne asupra faptei comise.
Premeditarea reprezintă o circumstanţă agravantă a omorului, datorită faptului că rezoluţia infracţională s-a produs anterior unui anumit intervat de timp, timp în care făptuitorul a putut delibera şi pregăti modul şi mijloacele în care va săvârşi omorul. Infractorul care îşi premeditează crima, în cele mai multe cazuri, are un nivel al inteligenţei peste mediu, nu trezeşte suspiciune cu privire la săvârşirea crimei, este manipulator, minuţios (actele premergătoare crimei sunt gândite în cele mai mici detalii) iar anterior crimei, se poate caracteriza printr-o fire liniştită şi reflexivă.
Dacă în cazul omorului cu premeditare există un motiv recurent, fondat, la polul opus, crimele din furie se caracterizează prin absenţa premeditării, unicul motiv coincizând cu un rapsus exploziv de agresivitate, declanşat de acţiuni exterioare în esenţă minore, interpretate ca o ameninţare vitală asupra integrităţii Eului făptuitorului.
Gradul de periculozitate al psihopatului criminal converge din actele premeditate asupra cărora are discernământ integru, cunoscând consecinţa faptelor sale, altfel spus: ştie dar nu îi pasă!
Omorul săvârşit din interes material
La baza motivaţiei de a ucide din interes material se pot constitui beneficii de ordin material (bunuri, titluri de valoare, deschiderea unei succesiuni) sau diverse alte avantaje pe care faptuitorul le urmăreşte. Indiferent care ar fi motivul pentru care ucide, făptuitorul dă dovadă de imaturitate, egoism, dorinţă de parvenire, impuls achizitiv, narcisism sau alte atribute din sfera psihopatologiei.
Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate
Instituirea acestei circumstanţe agravante rezidă în aceea că făptuitorul îndreaptă acţiunea criminală împotriva soţului sau unei rude apropiate, persoane faţă de care ar fi trebuit să poarte o datorie măcar morală, dacă nu şi materială.
Relaţiile între soţi sau rudele apropiate se bazează pe ajutor, respect, afecţiune sau dragoste necondiţionată, astfel victima având încredere în făptuitor nu îşi ia măsuri de precauţie vis- à- vis de intenţiile reprobabile ale acestuia, devenind „victimă sigură” pentru criminal.
Uxoricidul (uciderea soţiei de către soţ), paricidul, matricidul şi fratricidul sunt doar câteva dintre variantele de reţinere a acestei agravante.
În cazul uxoricidului, motivul din spatele acţiunii criminale este de cele mai multe ori gelozia (investiţia afectivă sau erotică). Gelozia individului apare pe fundalul „unei homosexualităţi latente pe care nu o cunoaşte, iubirea homosexuală transformându-se în ură prin mecanismul inconştient al proiecţiei paranoice” (Larousse, 2007).
De cele mai multe ori, criminalul este angajat într-o relaţie afectivă cu victima sa. Wolfgang (1958), într-o cercetare pe un eşantion de 588 criminali, a arătat că peste 50% dintre condamnaţi îşi cunoşteau victima foarte bine înainte să o ucidă.
Omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra
Constituie agravantă îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: victima se află într-o stare de neputinţă iar făptuitorul acţionează împotriva ei, profitând de starea de neputinţă a victimei, cunoscând imposibilitatea acesteia de a se apăra.
Aspectele psihologice ale unui asemenea criminal sunt de natură caracterială descrise prin perversitate (ucide o persoană lipsită de apărare), profitare (consideră favorabilă situaţia în care victima se află în imposibilitatea de a-şi proteja viaţa) şi laşitate (crima este realizată cu uşurinţă datorită poziţilor discrepant de inegale în raportul victimă-făptuitor).
Omorul deosebit de grav
Sub denumirea de „omor deosebit de grav”, legiuitorul reglementează în art. 176 C. pen., forma cea mai periculoasă de omor, enumerând limitativ circumstanţele agravante prin care se poate realiza: a) prin cruzimi; b) asupra a două sau mai multor persoane; c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor; d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii; d) asupra unei femei gravide; e) asupra unui magistrat, poliţist, jamdarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora; f) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.
În continuare, voi analiza câteva dintre acele circumstanţe care îi dau omorului caracterul de omor deosebit de grav.
Omorul săvârşit prin cruzimi
Pentru a se considera această circumstanţă agravantă este necesar ca actele de cruzime şi sadism care au dus la moartea victimei, să fie aplicate înainte de decesul acesteia. Ferocitatea făptuitorului cauzează suferinţă prelungită şi insuportabilă victimei, cel mai des întâlnite fiind cruzimile de natură fizică (înjunghieri multiple, mutilări, lovituri), dar şi de natură psihică (atunci când mama asistă la violul şi perversităţile la care este supusă fiica sa minoră).
Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane
Uciderea cu intenţie a două sau mai multor persoane este o faptă penală cu un grad de periculozitate socială extrem de ridicată şi presupune săvârşirea infracţiunii de omor în aceeaşi împrejurare de timp şi de loc asupra unei pluralităţi de victime.
Omorul săvârşit de o persoană care a mai săvârşit un omor
Agravanta are în vedere subiectul activ al infracţiunii care dă dovadă de persistenţă în ceea ce priveşte săvârşirea unei noi crime, pe fondul unui antecedent omucidar (omor simplu, omor calificat sau deosebit de grav), ceea ce îl descrie ca fiind un infractor deosebit de periculos.
Recidiva postexecutorie reprezintă modalitatea cea mai gravă a recidivei, şi presupune ca cel condamnat pentru o infracţiune anterioară, după executarea pedepsei, să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
În general, recidiva este specifică personalităţilor antisociale, care prezintă un pattern repetitiv de desconsiderare a normelor sociale şi a vieţii altor persoane. Fac parte din această categorie psihopaţii, care nu au capacitatea de a învăţa din propria experienţă şi nu au nici remuşcare asupra faptei săvârşite, chiar dacă aceasta implică uciderea unei alte persoane.
Infractorii criminali se caracterizează prin egocentrism, atitudine unilaterală care are în vedere doar interesele proprii, indiferenţă afectivă, dezadaptare socială, imaturitate, agresivitate, dificultăţi în autoevaluare şi autoreprezentare, precum şi alţi factori psihologici care menţin comportamentul delincvent.
Personalitatea infractorului recidivist este asociată cu rezistenţa faţă de măsurile de reeducare şi de reinserţie socială, recidivistul desconsideră în continuare legea şi normele de convieţuire socială, manifestările comportamentale ale acestuia fiind încărcate de consecinţe antisociale. Aceasta se caracterizează prin comportamente revendicative, cu satisfacerea imediată a unor nevoi personale, care anulează drepturile actanţilor sociali cu care intră în contact, precum: dreptul la proprietate, integritatea fizică a persoanei şi în cel mai tragic caz direcţionează comportamentul delincvenţial asupra vieţii persoanei.
Lipsa controlului, impulsivitatea, precum şi un Supraeu fragil fac ca actele infracţionale să fie interpretate ca manifestări „irezistibile” în faţa cărora tentaţia este una extrem de puternică. Toate aceste caracteristici sunt tipice personalităţii antisociale, cu precădere, infractorului recidivist.
Bibliografie
Wolfgang, M. E. (1958), Patterns of Criminal Homicide, Philadelphia: University Pennsylvania Press.
*** Codul penal al României republicat în Moniotorul Oficial al României nr. 65 din 16 aprilie 1997
*** Larousse, Marele dicţionar al psihologiei (2006), Bucureşti, Editura Trei.