Modelul multidimensional de evaluare a agresivitații

Definirea violenţei

În opinia lui Glasser (1998), violenţa reprezintă răspunsul corporal care presupune provocarea intenţionată a răului fizic unei alte persoane. Meloy (1988) se referă la violenţă ca „provocarea unei daune de natură fizică unei persoane sau proprietăţi”. În aceste definiţii se poate observa accentul pus pe intenţionalitatea şi caracterul distructiv al actului violent. Violenţa implică, deci,  intenţia distructivă prin exercitarea conduitei agresive fizice.

La baza actului violent stă motivaţia de natură psihică, factori psihodinamici care actualizează agresivitatea şi o transformă în act violent. Toate actele violente sunt agresive, însă multe forme de agresiune nu sunt violente. 

Complexitatea factorilor psihodinamici care stau la baza motivaţiei actului violent explică de ce agresivitatea este actualizată şi transpusă în violenţă. Spre exemplu, Gilligan (1996) (apud  Cartwright, 2010), lucrând cu deţinuţi care prezentau risc înalt, arată că toate formele de violenţă conţin sentimentul profund de ruşine.

Dimensiuni intrapsihice ale violenţei

Datorită faptului că abordarea de tip dimensional este capabilă să ofere cele mai profunde explicaţii asupra actului violent, psihanaliza rămâne domeniul cel mai „competent” de analiză abisală a crimei săvârşită cu violenţă.

În cele ce urmează vor fi analizate şapte dimensiuni intraspihice ale violenţei (Cartwright, 2010):

1) Natura şi calitatea lumii obiectale;

2) Capacitatea de reprezentare;

3) Brutalizarea sinelui;

4) Sexualitatea;

5) Rolul fantasmei conştiente/inconştiente;

6) Organizările defensive;

7) Interacţiunea cu situaţia externă.

 

1) Natura şi calitatea lumii obiectale

Psihopaţii sadici se simt stimulaţi şi excitaţi atunci când provoacă acte de violenţă îndreptate împotriva persoanei care suportă consecinţele dureroase ale inumanităţii acestora. Aceştia simt plăcere numai în prezenţa comiterii de acte însoţite de cruzime, brutalitate şi sadism.

Lefer (1984) explică faptul că „individul violent poate avea sentimente total amorţite, se poate simţi depersonalizat şi poate invidia capacitatea celorlalţi de a simţi”, acesta având un sine anesteziat.

În ceea ce priveşte relaţia cu obiectul matern, este deosebit de important rolul jucat de mama hiperprotectoare, pe de o parte, şi mama rejectivă, lucru care duce la clivarea obiectului matern. Prin suprastimulare maternă, mama hiperprotectivă înlocuieşte sinele bebeluşului cu idealizările ei, consecinţa acestui lucru conducând la sentimentul copilului de a nu avea sine. Pe de altă parte, rejectivitatea mamei şi abandonul resimţit de copil duc la incapacitatea de internalizare a obiectului matern, fapt întâlnit la personalităţile psihopate caracterizate prin sentiment de detaşare.    

Eşecul realizării unui ataşament stabil, deprivarea emoţională şi trauma, sunt factori care duc la săvârşirea de acte violente. Într-un studiu realizat de Zamoşteanu (2005) reiese faptul că deţinuţii de sex bărbătesc care prezintă un model parental matern rejectiv prezintă „un nivel scăzut al stimei de sine, şi cu cât acest nivel este mai scăzut cu atât creşte nivelul extrapunitivităţii”. Majoritatea psihanaliştilor se pun în acord cu faptul că multe dintre crimele săvârşite cu atrocitate, care implică producerea intenţionată a suferinţei „se prezintă ca încercări de re-punere în scenă pentru a face faţă pierderii obiectului primar” (Cartwright, 2010).

În ceea ce priveşte identificarea cu obiectul patern, analizând copilăria psihopaţilor şi a criminalilor, specialiştii au putut remarca absenţa tatălui din familie, acest lucru făcând imposibilă identificarea cu Supraeul patern. Freud (2004a) considera că Supraeul este absent la psihopaţi, astfel că restricţiile parentale nu pot fi internalizate. De cele mai multe ori, copilăria psihopaţilor este lipsită de dragoste, astfel că aceştia nu pot oferi afecţiunea pe care ei nu au simţit-o niciodată.

Există cazuri în care apar identificări defectuoase cu Supraeul. Perelberg (1999) dă ca exemplu situaţia indivizilor violenţi care oscilează între identificările masculine şi cele feminine. Aceştia preferă să se identifice cu agresorul (tipul masculin) deoarece pentru aceştia identificarea feminină reprezintă o ameninţare mai mare.

Acest lucru este evident în cazul infractorilor recidivişti care manifestă violenţă domestică şi unde identificarea masculină fragilă este menţinută prin teroare, control şi violenţă repetată, de teama identificării cu obiectul feminin. Părerea mea este că psihopaţii care şi-au trăit copilăria sub teroarea violenţei imită comportamentul agresorului şi perpetuează acte violente contra altor persoane, deoarece numai în felul acesta pot repune în scenă situaţii în care aceştia au simţit „ceva”.

 

2) Capacitatea de reprezentare

Violenţa poate fi explicată şi prin incapacitatea de reprezentare internă, astfel că actele fizice oferă o soluţie imediată pentru descărcarea afectelor. Violenţa rezidă în incapacitatea de înţelegere a propriei stări mentale sau a celorlaţi.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul actelor de violenţă premeditate unde sunt puse în funcţiune mentalizări elaborate. În acest sens, sadicii au capacitatea de imaginare a durerii victimei, imaginile psihice fiind contaminate de excitaţie, fapt care îl stimulează în perpetuarea actelor violente asupra altor persoane.

 

3) Brutalizarea sinelui

Deşi trauma sau brutalizarea sinelui nu prezintă întodeauna un declanşator al violenţei, adesea în istoricul indivizilor violenţi se găsesc semne de abuz fizic, sexual, stres posttraumatic sau diverse alte traume.

Există mai multe perspective cu referire la traumă, prin care violenţa este înţeleasă:

1. a) identificarea defensivă cu agresorul

Identificarea cu agresorul este modalitatea prin care sinele traumatizat este proiectat asupra victimei. În acest fel identitatea victimei devenită acum agresor, se poate reafirma.

1. b) incapacitatea de realizare a travaliului de doliu

Riscul violenţei creşte la persoanele care nu au reuşit să îşi prelucreze travaliul de doliu, astfel tensiunea psihică dată de trauma pierderii devine un declanşator al actelor violente. Aceste persoane prezintă un fond de vulnerabilitate crescută la stimulii care vin din mediul extern percepându-i ca ofensatori şi faţă de care adoptă strategii defensive, de cele mai multe ori inadecvate. În felul acesta se explică şi actele de violenţă comise în situaţii inofensive, dar interpretate de aceştia ca ameninţătoare.

1. c) asistarea la acte de violenţă în copilărie

În această modalitate, în cazul martorului unui act violent, apare o dublă identificare. În primă instanţă, acesta se identifică cu victima abuzului, copleşit de durerea şi suferinţa acesteia, se apără împotriva ei, identificându-se ulterior cu partea „puternică”, şi anume agresorul. Are loc alegerea de a fi agresor (cel care face rău) şi fuga de a fi victimă (cea căreia i se face rău). Mecanismul care stă la baza alegerii de a fi agresor o reprezintă frica inconştientă de a fi persecutat. În felul acesta, agresorul, ori de câte ori manifestă conduite agresive şi violente îşi reactualizează poziţia de putere şi îşi confirmă că nu este victimă.

1. d) prejudicierea morală

Implicaţiile traumei nu se opresc numai la abuz fizic ci şi la formele de abuz moral. Este bine cunoscut faptul că criminalii sadici au fost supuşi în copilărie la umiliri, înjosiri sau agresivitate verbală. Cuvintele pot avea un impact mai mare decât se poate crede, după cum spune şi Gilligan (1996) (apud Cartwright, 2010) „cuvintele singure pot provoca ruşine şi respingere, pot insulta şi umili, dezonora şi provoca nefericire, pot distruge stima de sine şi pot ucide sufletul”.

1. e) deprivarea emoţională sau abandonul

Deprivarea emoţională sau abandonul pot reprezenta factori declanşatori ai violenţei, pierderea obiectului primar, la aceste persoane, crează situaţii revendicative, obţinute prin modalităţi primitive, neelaborate, contaminate.

1. f) suprastimularea

Shengold (1999) (apud Cartwright, 2010) consideră că violenţa  este rezultatul unei suprastimulări sau hipergratificări care reprezintă ameninţarea cu anihilarea, în felul acesta pulsiunea agresivă fiind alimentată. Permisivitatea şi indulgenţa părinţilor cauzează copiilor „deficienţe în internalizarea unui «NU» necesar în relaţie cu pulsiunile lor” Shengold (1999) (apud Cartwright, 2010).

1. g) distructivitatea intrisecă

Hering (1997) pune sub semnul întrebării „teoria ciclului violenţei” (abuzatul devine abuzator) argumentând că, deşi femeile sunt mult mai supuse abuzului, bărbaţii sunt cei care sunt mai violenţi.

 

4) Sexualitatea

Regresia la nivelul conflictului oedipian, poate reprezenta actele de violenţă care duc la crimă, în acest sens patricidul, matricidul, fratricidul sunt doar câteva dintre temele oedipiene întâlnite în analiza cazurilor de crimă.

Nu întodeauna nerezolvarea complexului Oedip duce la săvârşirea crimei, însă oedipul poate manifesta conduite agresive, revendicative, de răzbunare, impunerea puterii, competitivitate, dar mai ales gelozia şi rivalitatea, de unde alunecarea spre acte antisociale este destul de facilă.

Regresia nu este întotdeauna necesară în comiterea de acte violente. Imperative precum „Bărbaţii nu plâng niciodată!”, „Cei care luptă sunt bărbaţi puternici!”, „Nu fi laş ca o femeie!”, reprezintă instigări la violenţă acceptate social.

 

5) Rolul fantasmei şi a fanteziei

Fantasma şi fantezia deţin un rol important în comportamentul violent. Deosebirea conceptuală între fantasmă şi fantezie rezidă în aceea că fantasma este o structură mentală inconştientă, pe când fantezia este o structură mentală de care suntem conştienţi. 

Nevroticii sunt cei care îşi crează cele mai multe fantezii, care au ca temă centrală crima sau actele de violenţă. Fanteziile nevroticilor nu se concretizează deoarece în spatele acestora stau de fapt temeri inconştiente de a nu fi anihilat, şi nu acte distructive. 

Personalităţile sadice prezintă fantezii încărcate de cruzime, sadism şi violenţă, fantezii care au rol în trecerea la act, fie că este vorba de crimă sau de acte violente.

Primele fantasme sunt legate de obiectul matern şi anume fantasma de a nu fi contopit de obiectul primar. Apoi fantasmele sunt legate de complexul Oedip (anihilarea părintelui), fantasma de castrare etc.

În opinia lui Hyatt-Williams (1998), „în cele mai multe cazuri, crima are loc concret atunci când deja a fost comisă de mai multe ori în reverii, coşmaruri şi uneori în fantasma inconştientă ce nu a devenit niciodată conştientă”.

 

6) Organizările defensive

Mecanismele defensive nu au întodeauna drept scop inhibarea agresivităţii. Violenţa poate fi „încorporată în apărări, ca mijloc de protecţie şi/sau persecuţie” (Cartwright, 2010), astfel că violenţa poate apărea ca mijloc de apărare.

Conform lui Hitchock (1996), „violenţa izbucneşte atunci când mecanismele de deplasare sunt slăbite, iar Eul individului este copleşit de stări afective ce nu pot fi gestionate”.

Există numeroşi factori ce determină ca distructivitatea fizică să devină o parte a organizării defensive, dintre care fac parte: negarea, clivajul, idealizarea, devalorizarea şi identificarea proiectivă (Cartwright, 2010).

 

7) Interacţiunea cu situaţia externă

Wertham (1962) considera că actul violent este necesar să fie privit triangular: atât din perspectiva agresorului şi victimei, cât şi faţă de reacţia oamenilor din cercul acestora. Aşadar, pentru o mai bună înţelegere, nu este suficient să fie studiată doar lumea interioară a infractorului violent, ci şi împrejurările externe din momentul săvârşirii actului violent, precum şi rolul jucat de victimă în universul criminalului.

Descifrarea semnificaţiei amprentei pe care victima i-o imprimă agresorului poate furniza informaţii despre posibilitatea de recidivă în comiterea de acte antisociale.

Factorii externi sunt declanşatori ai actelor violente şi pot cauza prăbuşirea defenselor sau regresii. Atunci când factorii externi nu pot fi controlaţi, pot apărea acte violente precum: vătămări corporale, loviri cauzatoare de moarte, omor, acte antisociale faţă de care legislaţia impune măsuri sancţionatoare.

Este important de reţinut faptul că evenimentele exterioare care precipită acte violente pot explica conflictele intrapsihice ale agresorului, precum şi motivaţiile care stau în spatele actului criminal. Există şi situaţii în care făptuitorul comite acte de violenţă datorită unor factori externi instigatori.

În cazul instigării urmată de executare, instigatorul reuşeşte să îl determine pe instigat să comită infracţiunea. În unele cazuri, deşi există factori externi instigatori, instigatul nu acceptă săvârşirea faptei penale, astfel că instigatorul eşuează, nereuşind să compromită conştiinţa instigatului asupra hotărârii infracţionale. Ce se întâmplă atunci când „instigatorul” coexistă în acelaşi timp cu „instigatul”? Aceasta poate fi situaţia în care individul apăsat de un sentiment inconştient de vinovăţie îşi provoacă conştient pedeapsa.

Teoria psihanalitică vorbeşte despre indivizi care în mod inconştient caută situaţii în care să fie pedepsiţi, pedeapsa fiind unica scăpare care îi poate elibera de vinovăţia inconştientă pe care o simt.