Personalitatea poate fi definită ca o „serie de pattern-uri distincte şi caracteristice de gândire, emoţii şi comportament care alcătuiesc stilul personal al unui individ de a interacţiona cu mediul fizic şi social” (Smith et al., 2005). Aceste caracteristici sunt relativ stabile şi desemnează modalitatea de reacţiune a unei persoane în raport cu anumite situaţii date.
Dacă aspectele psihologice ale personalităţii criminalului se diferenţiază de cele ale persoanei noncriminale, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în visele din timpul somnului, unde apar, în cazul ambelor categorii, conduite imorale, dorinţe criminale, incestuoase, scandaloase sau reprobabile. În cazul persoanelor noncriminale, scopul cenzurii onirice este de a masca dorinţele inconştiente care sunt interzise, deformând ideile latente ale visului, astfel că acestea apar ca mesaje ilizibile. Altfel spus, cenzura psihică la aceste persoane împiedică conştientizarea conţinuturilor inadmisibile, injurioase, de care Eul ar putea să se simtă lezat. Deformarea onirică este consecinţa unei activităţi cenzuratoare care acţionează împotriva acelor dorinţe refulate care tind să lezeze caracterul etico-moral al Eului, reprimând aceste dorinţe şi făcându-le de nerecunoscut. Dar cum criminalii nu au un Eu moral şi nici un Supraeu care să îndeplinească funcţia de cenzor al Eului, visele acestora sunt „prelungiri” ale stării vigile sau fantasme pe care criminalii le-ar putea considera ca acceptabile în starea de veghe.
În contextul personalităţii criminale, ne interesează analiza psihologică a subiectului activ al infracţiunii, mecanismele care generează actul infracţional (criminogeneza) precum şi elementele care determină trecere la act. Criminogeneza „relevă drumul de la iter criminis, de la ideea criminală, până la realizarea ei” (Scripcaru, Astărăstoae, 2003).
Teoria psihanalitcă a personalității
Marele psihanalist Sigmund Freud a elaborat două modele, reprezentări spaţiale ale aparatului psihic uman. Prima topică freudiană este formată din inconştient, preconştient şi conştient, iar a doua topică are ca părţi componente: Sinele, Eul şi Supraeul.
Prima topică freudiană
Conştientul este instanţa psihică implicată în funcţionarea sistemului percepţie-conştiinţă şi se referă la conţinuturile imediat accesibile, cognoscibile, care nu sunt refulate. Acesta deţine un loc periferic în cadrul aparatului psihic fiind un observator al informaţiilor primite din mediul intern şi extern al omului şi decide satisfacerea sau nu a unor pulsiuni inconştiente.
Preconştientul, aşa cum este definit de Freud desemnează inconştientul care este exclusiv latent şi care devine cu uşurinţă conştient. Preconştientul este un fel de „anticameră” a conştientului şi ocupă un loc intermediar între conştient şi inconştient. Conţinuturile acestei instanţe nu sunt conştiente, însă pot deveni conştiente atâta timp cât nu sunt împiedicate să acceadă conştiinţei prin refulare.
Inconştientul face parte din prima reprezentarea topografică a aparatului psihicului şi este definit ca instanţă a vieţii psihice constituită din conţinuturi refulate care sunt împiedicate să acceadă la sistemul preconştient/conştient. Inconştientul este un depozit de pulsiuni şi dorinţe care funcţionează după „principiul plăcerii”, fapt ce îl caracterizează ca fiind amoral. Dintre trăsăturile acestei instanţe psihice amintim: caracter iraţional, infantil (dorinţe refulate din copilărie), dinamism, guvernată de procese primare (condensarea, deplasarea) şi indiferenţă faţă de realitate.
Investirea conţinuturilor refulate cu energie psihică are ca deziderat accederea către etajele superioare ale psihismului.
Inconştientul poate deveni conştient în cadrul travaliului psihanalitic prin întoarcerea refulatului, adică conştientizarea conţinuturilor refulate.
A doua topică freudiană
În anul 1923, Freud elaborează a doua topică a aparatului psihic format din triada Sine, Eu, Supraeu.
SINELE (Id) reprezintă instanţa fundamentală a personalităţii, polul pulsional al persoanei psihice. Este reprezentat ca un rezervor al pulsiunilor (pulsiuni sexuale – de conservare, pulsiunile vieţii – morţii). Sinele este exclusiv inconştient, inaccesibil şi se află în relaţie conflictuală cu Eul şi Supraeul. Reprezintă partea obscură a personalităţii umane.
Afirmaţia lui Freud „la început totul era Sine” (Freud, 2005) indică caracterul primitiv al acestei instanţe psihice, din care se dezvoltă mai târziu Eul şi Supraeul.
În cea de-a doua topică freudiană, caracterele Inconştientului din prima topică, îi revin Sinelui. Freud, descoperă şi faptul că unele conţinuturi ale Eului şi Supraeului sunt de asemenea inconştiente.
Sinele este acea zonă a psihicului uman care este abordabilă numai prin metode psihanalitice. Sinele este „ereditar”, înnăscut, însă, o mare parte din formaţiunile care îl populează sunt dobândite pe calea refulării. Acesta se sustrage de la orice rigoare morală, este haotic, caută gratificarea imediată a pulsiunilor şi este guvernat de principiul plăcerii şi evitarea neplăcerii.
Îmbinând cele două topici freudiene, Sinele şi o parte considerabilă din Eu şi Supraeu aparţin instanţei inconştiente a aparatului psihic, iar conştientul şi preconştientul deţin părţi infime din Eu şi Supraeu.
EUL (Ego) se formează progresiv prin analizarea exigenţelor realităţii. Eul reprezintă atât sediul conştiinţei, cât şi al manifestărilor inconştiente (este în parte inconştient). În opinia lui Freud, Eul reprezintă o diferenţiere de Sine, o instanţă psihică dinamică în perpetuă reelaborare dar care este dominată de forţa Sinelui. Prezintă o autonomie relativă în sensul că este intermediar între Sine şi realitatea exterioară, precum şi între cerinţele Sinelui şi valorile impuse de Supraeu. Eul este o parte a Sinelui modificată sub impactul lumii exterioare, iar energia acestuia provine tot de la Sine. Eul este guvernat de principiul realităţii.
Principalele funcţii ale Eului sunt următoarele:
- este capabil să se apere prin mecanisme defensive;
- ordonarea în timp a proceselor psihice;
- este reprezentantul lumii exterioare;
- decide asupra direcţiei de manifestarea instinctelor;
- sublimarea se produce prin intermediul Eului;
- este sediul rezistenţelor;
- încearcă să expulzeze Sinele;
- temperează exigenţele şi cricile morale ale Supraeului;
- operează refulare;
- participă la elaborarea cenzurii, alături de Supraeu.
Între Eul real (persoana aşa cum este) şi Eul ideal (persoana aşa cum ar trebui să fie) sunt întâlnite şi disfuncţionalităţi între instanţele psihice, care duc la conturarea unor tipuri de personalitate precum: tipul erotic (dominat de Sine), obsesional (unde domină Supraeul) şi narcisic (unde domină Eul) (Pavelcu, Gavriliu, 1985).
SUPRAEUL (Superego) este una dintre instanţele personalităţii care are drept scop judecarea sau cenzurarea Eului, de aici şi denumirea de „instanţă judiciară a psihismului”. Este o instanţă morală prin excelenţă şi desemnează conştiinţa morală a individului prin procesele de autoobservare şi autocritică. Supraeul derivă din Eu, fiind moştenitorul complexului Oedip, amprentat de influenţa paternă şi maternă, iar, mai târziu de influenţa mediului social. Acesta se formează prin interiorizarea exigenţelor parentale, Supraeul copilului nu se identifică cu imaginea părinţilor ci se formează după Supraeul acestora. Rezolvarea inadecvată a complexului Oedip poate avea repercusiuni asupra personalităţii individului: de la simţul slab al moralităţii şi conştiinţei până la acte criminale sau deviante.
Freud descrie Supraeul ca „vocea conştiinţei morale” care protestează împotriva satisfacerii unei plăceri cu care se află în dezacord şi care aduce căinţă pentru actele reprobabile. Supraeul domină Eul prin funcţia critică şi de interdicţie devenind o forţă de sine stătătoare, un cenzor care dictează dacă acţiunile îşi pot urma sau nu cursul.
Atunci când exigenţele părinţilor sunt prea drastice, apare sentimentul de vinovăţie şi inhibarea impulsurilor agresive sau sexuale. Din contră, dacă individul nu a interiorizat niciun standard pentru comportamentul dezirabil social, acesta va simţi foarte puţine constrângeri interne şi se poate angaja în comportamente deviante sau chiar criminale. Pentru aceste persoane, singurele dificultăţi în a ucide sunt de natură externă. Nimic din interiorul psihopatului nu va protesta către satisfacerea dorinţelor criminale. Supraeul criminalilor fiind extrem de slab, îi incapacitează să simtă remuşcare asupra faptei comise, responsabilitate sau vină.
Teoria personalității criminale
Teoria lui Pinatel (1971) cu privire la „trecerea la act” explică dinamica factorilor implicaţi în săvârşirea crimei. Personalitatea criminală reprezintă elementul principal de trecere la act. Trecerea la act este privită ca o reacţie (răspuns) a personalităţii la o anumită situaţie. În opinia marelui criminolog, în anumite circumstanţe excepţionale, orice om poate deveni criminal.
Diferenţa dintre criminali şi noncriminali nu este o diferenţă de natură calitativă, ci de ordin cantitativ, de grad (prag delicvenţial), în sensul că asupra unor noncriminali este nevoie de exercitarea unor presiuni vădite pentru a acţiona delincvenţial, comparativ cu criminalii, care sunt stimulaţi şi reacţionează mai uşor la influenţe externe în trecerea la act. Infractorii, comparativ cu noninfractorii, prezintă precocitate şi perseverenţă în comiterea actelor antisociale, chiar mai mult, provoacă posibilităţi noi de manifestare a faptelor delincvenţiale.
În opinia autorului, nucleul personalităţii criminale nu este un dat, ci o rezultantă şi este alcătuit din următoarele componente: egocentrism, labilitate, agresivitate şi indiferenţă afectivă. Aceste caracteristici psihologice înlesnesc trecerea la comiterea de acte infracţionale. Pentru a se putea vorbi de personalitate criminală aceste trăsături trebuie întrunite cumulativ, iar persoana care prezintă aceste trăsături trebuie să prezinte şi o stare de pericol social.
a) Egocentrismul reprezintă trăsătura caracterială prin care persoana consideră lumea exclusiv prin prisma proprie, percepe şi interpretează lumea în termeni de sine şi raportează totul la propria sa persoană. Egocentricul se poziţionează central faţă de ceilalţi, fiind absorbit de sine şi ignoră drepturile persoanelor cu care intră în contact. Propriile sale interese sunt mai presus de interesele altora. Este lipsit de empatie şi se simte îndreptăţit să aibă mereu dreptate, fiind incapabil să vadă dincolo de propriile interese. Egocentricul prezintă tendinţe accentuate de invidie, nevoia de control a situaţiei căutând întotdeauna poziţia cea mai favorabilă, nu-şi recunoaşte greşelile, este atras de prestigiu, manipulează, intră uşor în competiţie şi conflict, nu cunoaşte loialitatea şi devotamentul.
Persoana egocentrică are o părerea foarte bună despre sine şi nutreşte sentimentul valorizării şi afirmării propriei persoane. Când acest lucru nu îi reuşeşte trăieşte sentimente negative precum orgoliu, invidia, duşmania, mânie, egoism şi frustrare. Este uşor de rănit, superficial, defensiv şi are gândire subiectivă.
Antisocialitatea este evidentă la persoanele egocentrice, gândirea subiectivă, orgoliul exagerat, caracterul dominator, vanitatea, intoleranţa la frustrare fac alunecarea mai uşoară spre comiterea de infracţiuni, îndeosebi infracţiunile contra persoanei sau contra patrimoniului.
b) Labilitatea se manifestă prin dispoziţie cu caracter instabil şi fluctuaţie a emotivităţii. Personalitatea labilă este schimbătoare, imprevizibilă, nestatornică, uşor influenţabilă, cu autocontrol redus şi sugestibilitate pronunţată.
La instabilul emoţional apar oscilaţii ale dispoziţiei care sunt uşor comutabile şi coexistenţa unor trăiri contradictorii. De aceea, relaţiile afective ale acestuia sunt superficiale şi trecătoare. Variabilitatea dipoziţiei personalităţii labile incapacitează individul de a avea o conduită constantă, durabilă şi echilibrată.
Crima din furie este cel mai adesea „opera” criminalilor labili. De obicei aceştia nu au antecedente infracţionale şi nu sunt pishopaţi. Crimele din furie apar pe fundalul unui istoric cu ecou răsunător al violenţei fizice, abuzului, traumelor şi deprivării emoţionale în copilăria criminalului sau, dimpotrivă, aceşti criminali au avut părinţi supraprotectivi.
c) Agresivitatea reprezintă „tendinţa de a-l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibil de a sta în calea unei satisfaceri imediate” (Marele dicţionar al psihologiei, Larousse, 2006).
Deşi agresivitate are şi o componentă benignă, de cele mai multe ori agresivitatea foloseşte violenţa direcţionată în scopuri distructive, antisociale.
Agresivitatea este pusă în relaţie cu intoleranţa la frustrare, furie, ostilitate, impulsivitate, dorinţe revendicative, labilitate emoţională, insatisfacţii repetate şi de lungă durată, împiedicare din calea satisfacerii imediate a unei trebuinţe şi slab control pulsional.
În cazul psihopaţilor, agresivitatea patologică poate duce la săvârşirea de acte infracţionale de la furturi şi tâlhării până la cele mai abominabile crime.
Sunt evidenţiate mai multe forme de agresivitate, cele mai cunoscute fiind autoagresivitatea (orientarea agresivităţii spre propria persoană) şi heteroagresivitatea (infracţiunile contra persoanei).
Pe lângă aceste forme ale agresivităţii, Pinatel vorbeşte despre agresivitatea ocazională şi agresivitatea profesională. Agresivitatea ocazională este cel mai des întâlnită în crimele pasionale şi se caracterizează printr-o încărcătură exploziv-emoţională şi proasta gestionare a afectelor. Agresivitatea profesională se manifestă printr-un „comportmament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului” (Butoi, 2009).
În cazul personalităţilor agresive putem vorbi despre o dorinţă patologică de afirmare a Eului, a căror mijloc de manifestare o reprezintă orientarea către acte antisociale care periclitează integritatea, viaţa indivizilor, precum şi invalidarea normelor juridice.
d) Indiferenţa afectivă reprezintă o stare de insensibilitate şi se manifestă prin răceală afectivă, absenţa emoţiilor şi a sentimentelor altruiste. Lipsa acestor deziderate constituie insensiblitate morală care favorizează săvârşirea de acte infracţionale.
Este vorba despre o stare de inhibare emoţională, cel mai des întâlnită în melancolie şi schizofrenie, dar şi la criminali, îndeosebi criminalii psihopaţi. Astfel se explică calmul cu care acţionează infractorul în crimele comise cu „sânge rece”, în care este absentă orice urmă de milă, empatie sau remuşcare.
Analiza factorială a personalității
În încercarea de a identifica caracteristicile comportamentale şi trăsăturile care alcătuiesc personalitatea individului, Allport şi Odbert (1936) au întocmit o listă care conţinea 17.953 de cuvinte din dicţionarul limbii engleze, termeni pe baza cărora puteau fi descrise atributele personalităţii umane. Această listă însemna un adevărat „coşmar semantic” (Allport, 1937), motiv pentru care aceşti cercetători au redus-o la un număr de aproximativ 4500 de termeni şi au realizat o taxonomie a patru categorii majore care includeau trăsături de personalitate, stări temporare, stări de spirit şi activităţi, judecăţi de valoare asupra conduitei şi reputaţiei iar ultima categorie includea caracteristici fizice, capacităţi şi talente.
Cattell a considerat că personalitatea poate fi descrisă printr-un număr redus de factori. Pornind de la cei 4500 de termeni, enumeraţi de Allport şi Odbert, care defineau trăsături, Cattell (1943) a ajuns la un număr de 35 de variabile, eliminând mai mult de 99% din „lexiconul” lui Allport. Folosind acest set de variabile, pe baza analizei factoriale, Cattell a identificat 12 factori de personalitate care ulterior au devenit parte a Chestionarului 16 PF (16 Personality Factors Questionnaire).
Analiza factorială a personalităţii este o tehnică care examinează intercorelaţiile dintre diferiţi itemi ai unuia sau a mai multor chestionare, procedeu care duce la reducerea numărului de dimensiuni aflate la baza factorilor motivaţionali (numărul mare de trăsături sunt restrânse la un număr mic de factori). Aceasta combină o mulţime de informaţii detaliate despre o persoană definind trăsături generale ale personalităţii ei.
Cattell defineşte personalitatea ca fiind „ceea ce ne permite să prezicem că va face un individ într-o anumită situaţie” (Cattell, 1950). În opinia lui Cattell, studiul personalităţii permite predicţia comportamentală a individului într-o situaţie dată.
Cercetările ulterioare ale analizei factoriale, derivate din teoriile lui Eysenk şi Cattell, au condus la descoperirea unui model de măsurare a cinci dimensiuni majore ale personalităţii, Modelul „celor cinci gigantici” sau Modelul Big-Five.
Factorii primari ai personalității
Pornind de la premisa că tipul de personalitate (formaţiune ce reuneşte indivizii pe baza similitudinilor) este un descriptor cu înalt grad de generalitate, se impune găsirea diferenţelor dintre indivizi în funcţie de trăsăturile lor particulare. Astfel, Cattell foloseşte „factorii de personalitate” pentru a putea evidenţia mai bine diferenţele dintre indivizi.
În descrierea şi explicarea personalităţii, Cattell identifică următoarele categorii de factori:
a) Factori de suprafaţă
Factorii de suprafaţă sunt identificaţi prin observarea directă a comportamentului uman, „apariţia acestora nu este constantă, ci variabilă, în funcţie de situaţiile şi de populaţiile diferite observate” (Răducan, 2008).
b) Factori-sursă
Factorii-sursă sunt factorii de profunzime ai personalităţii şi reprezină pattern-ul comportamental al persoanei, pe baza cărora se pot colecta informaţii cu privire la conduita individului în raport cu o anumită situaţie. Aceşti factori-sursă „descriu comportamentul unei persoane cu o probabilitate mai mare decât cea a factorilor de suprafaţă” (Răducan, 2008).
c) Factori ergici
Factorii ergici sunt factorii dinamici ai personalităţii care se referă la aspectele instinctive ale individului, structuri motivaţionale înnăscute care reprezintă sursa energetică comportamentală a individului.
d) Factori metaergici
Factorii metaergici reprezintă forţe motivaţionale dobândite prin experienţă. Cattell include în cadrul trăsăturilor dinamice ale personalităţii aspectele dobândite prin experienţă precum sentimentele, interesele şi atitudinile.
Modelul big-five al personalității
În ultimile decenii, cercetările privind psihologia personalităţii au fost dominate de Modelul „celor cinci factori” (Five-Factor Model, FFM), model considerat ca fiind una dintre cele mai mari descoperiri ale psihologiei contemporane. Aceşti factori au fost supranumiţi „cei cinci mari” sau „cei cinci superfactori” datorită faptului că aceste cinci dimensiuni ale personalităţii au obţinut un consens larg printre cercetătorii psihologiei personalităţii. La baza celor cinci factori stau corelaţiile prin analiză factorială, care au redus cele 35 de variabile cattelliene la cinci factori independenţi: extraversie, agreabilitate, conştiinciozitate, stabilitate emoţională, deschidere spre experienţă.
Modelul Big-Five al personalităţii este un standard în ceea ce priveşte investigarea personalităţii umane, existând un consens printre cercetători asupra structurării personalităţii în cei cinci superfactori.
După apariţia Modelului Big-Five au fost construite numeroase instrumente de evaluare ale personalităţii, cele mai cunoscute fiind: NEO-PI-R (Revised NEO Personality Inventory), BFQ (Big Factor Questionnaire), PPQ (Professional Personality Questionnaire), FFPI (Five Factor Personality Inventory) etc., iar, în România, inventarul de personalitate DECAS (2008), construit după Modelul Big-Five şi precum şi inventarul ABCD-M (2008). Cercetările ulterioare au arătat că psihopatia este interpretabilă dimensional prin cei 5 superfactori.
După McCrae şi Costa (1987), cei cinci superfactori ai personalităţii sunt: deschidere (convenţionalism-original, neaventuros-îndrăzneţ, conservator-liberal), conştiinciozitate (nepăsător-grijuliu, independent-responsabil, neglijent-conştiincios), extraversie (retras-sociabil, tăcut-vorbăreţ, inhibat-spontan), agreabilitate (iritabil-tolerant, crud-blând, egoist-altruist), nevrozism (calm-îngrijorat, dur-vulnerabil, sigur-nesigur). Aceste dimensiuni includ o serie de caracteristici secundare şi cuprind toate aspectele personalităţii (McCrae, Costa, 1999).
Costa şi McCrae şi-au prezentat pentru prima dată modelul construit pentru evaluarea personalităţii prin cei cinci superfactori (Five-Factor Model) în iulie 1994 la Madrid, în cadrul celei de-a VII-a Conferinţe Europeane de Psihologie a Personalităţii (Minulescu, 2004).
Factorii Modelului cu cinci factori de personalitate pot fi descrişi astfel:
Nevrozism (Neuroticism). Scala Nevrozism se referă la capacitatea individului de a trăi afecte negative precum: tristeţea, frica, mânia, anxietatea, culpabilitatea. Subiecţii care prezintă scor înalt la această scală sunt inadaptaţi, ineficienţi şi mai puţin satisfăcuţi de viaţă. La polul opus, scorurile joase ale acestei scale indică stabilitate emoţională, persoane care fac faţă diferitelor dificultăţi emoţionale şi rămân echilibraţi, calmi şi stabili pe plan emoţional. Polaritatea acestei scale se referă la echilibrul-dezechilibrul emoţional.
Extraversia (Extraversion) indică capacitatea individului de a se prezenta sociabil, prietenos, energic, activ, strimulativ, care preferă compania celorlalţi. În contrast, introversia, descrie personalităţile care evită stimulările sociale, sunt mai solitari, liniştiţi, care nu îşi exprimă emoţiile în mod evident.
Deschiderea (Openness) se referă la aspecte precum: creativitatea, curiozitatea, inventivitatea, adaptarea la valori neconvenţionale, sensibilitate estetică, originalitate, deschidere spre noi idei.
Agreabilitatea (Agreeableness) se referă în principal la relaţiile interpersonale, comportamentele prosociale şi altruism. Cotele scăzute ale acestei dimensiuni este asociată cu personalităţile narcisice, antisociale şi paranoiace, în timp ce un nivel ridical al Agreabilităţii este asociat cu personalităţile dependente (Costa, McCrae, 1990).
Conştiinciozitatea (Conscientiousness), ca factor al Modelului Big-Five, este pusă în relaţie cu autocontrolul, voinţa puternică şi determinarea persoanei spre atingerea unor scopuri.
Modelul celor cinci factori a devenit modelul dominant al structurii de personalitate şi obiectul cercetărilor extinse care au stabilit că toţi cei cinci factori pot fi validaţi consensual de către observatori diferiţi, au o bază genetică puternică şi sunt stabili la persoanele adulte. Cele cinci dimensiuni ale Modelului Big-Five s-au dovedit a fi importante în înţelegerea şi predicţia unor varietăţi de rezultate precum interesele vocaţionale, factori de risc a sănătăţii, performanţă la locul de muncă şi tulburări mintale (The Cambridge Dictionary of Psychology, 2009).
În ceea ce priveşte psihopatia, Widiger şi Lynam (1998) au ajuns la concluzia că aceasta poate fi înţeleasă din perspectiva Modelului celor cinci factori de personalitate, FFM, (McCrae, Costa, 1990). După cum era de aşteptat, psihopatia corelează cu nivelul scăzut de agreabilitate şi conştiinciozitate (Harpur et al., 1994). Psihopatia indică un scor scăzut la toate faţetele Agreabilităţii, ceea ce arată totodată şi relaţia cea mai consecventă dintre cele cinci domenii ale personalităţii. Acest domeniu al Modelului cu cinci factori descrie trăsăturile fundamentale ale psihopatului precum minciuna, manipularea, duritatea şi aroganţa. Prototipul psihopat înregistrează scoruri mici la mai multe aspecte ale Conştiinciozităţii (de exemplu, autodisciplină, deliberare), care captează aspectele psihopatiei asociate cu impulsivitatea, lipsa de obiective pe termen lung şi iresponsabilitatea (Miller et al., 2001).
Allport, G. W. (1937), Personality: A Psychological Interpretation, New York: Holt.
Allport, G. W., Odbert, H. S. (1936), Trait-Names: A Psycho-Lexical Study, Psychological Monographs, 47, No. 211.
Butoi, T. B. (2009), Psihologie judiciară. Tratat universitar, Bucureşti, Editura Solaris Print.
Cattell, R. B. (1943), The description of personality: Basic traits resolved into clusters. Journal of Abnormal and Social Psychology, 38.
Cattell, R. B. (1950), Personality, New York: McGraw-Hill.
Costa, P. T., McCrae, R. R. (1990), Personality Disorders and the Five-Factor Model of Personality, Journal of Personality Disorders.
Freud, S. (2005), Compediu de psihanaliză, Opere, vol. XIII, Bucureşti, Editura Trei.
Harpur, T. J., Hart, S. D., Hare, R. D. (1994). Personality of psychopath. In Costa, P.T. Jr., Widiger, T. (Eds.), Personality Disorders and the Five Factor Model of Personality, Washington, DC: American Psychological Association.
McCrae, R. R., Costa, P. T. Jr. (1987), Validation of the Five-Factor Model of Personality Across Instruments and Observers. Journal of Pesonality and social psychology, 52.
McCrae, R. R., Costa, P. T. Jr. (1999), A Five-Factor Theory of Personality. In L. A. Pervin (Ed.) Handobook of Personality: Theory and Research, New York: Guilford.
Miller, J. D., Lynam, D. R., Widiger, T. A., Leukefeld, C. (2001), Personality Disorders as Extreme Variants of Common Personality Dimensions: Can the Five-Factor Model Adequately Represent Psychopathy?, Journal of Personality, 69:2.
Minulescu, M. (2004), Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate. Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
Pavelcu, V., Gavriliu, L. (1985), Psihologia clinică şi persoana umană, Psihologia clinică, Bucureşti, Editura RSR.
Pinatel, J. (1971), La société criminogène, Paris, Calman-Lévi.
Răducan, R. (2008), Introducere în psihologia personalităţii, Timişoara, Editura Solness.
Scripcaru, G., Astărăstoae, V. (2003), Criminologie clinică, Iaşi, Editura Polirom.
Smith, E. E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L, Loftus, G. R. (2005), Introducere în psihologie, Ed. A XIV-a, Bucureşti, Editura Tehnică.
Widiger, T. A., Lynam, D. R. (1998), Psychopathy as a variant of common personality traits: Implications for diagnosis, etiology, and pathology. In T. Millon (Ed.), Psychopathy: Antisocial, criminal, and violent behavior, New York: Guilford.
*** Larousse, Marele dicţionar al psihologiei (2006), Bucureşti, Editura Trei.
*** The Cambridge Dictionary of Psychology (2009), New York, Cambridge University Press.