În sens criminologic, termenul de „criminal” şi „crimă” sunt folosiţi într-o accepţiune mai largă, pe lângă infracţiuni, constituie crimă şi acele fapte care nu întrunesc cumulativ condiţiile cerute art. 17 C. pen. alin. 1 (fapta să prezinte pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală).
În literatura de specialitate din întreaga lume, există numeroase perspective privind etiologia actului infracţional însă „niciuna dintre teoriile biologice, constituţionale, sociologice sau economice nu au reusşit pe deplin să explice exhaustiv nici cauzele criminalităţii şi nici tipologia infractorilor” (Lungu, Răducan, 2005)
Teoria criminalului înnăscut
Deşi de-a lungul timpului Cesare Lombroso a adus completări teoriilor sale, teoria cu privire la criminalul înnăscut nu a suportat revizuiri semnificative.
Lombroso (1876) în celebra sa carte „Omul delicvent” susţine teoria conform căreia criminalii prezintă particularităţi primitive transmise ereditar de la descendenţii îndepărtaţi, mai puţin evoluaţi pe scara filogenetică decât noncriminalii.
Lombroso a efectuat ample cercetări antropologice şi măsurători antropometrice pe subiecţi deţinuţi, punând bazele teoriei atavismului. Criminalul atavist prezintă tare degenerative care apar sub diferite caracteristici de ordin fiziologic: anomalii corporale, diformităţi, malformaţii şi stigmate anatomo-fiziologice, cât şi instincte primitive care apar la animalele inferioare. Prezenţa acestor anomalii reprezintă predispoziţie pentru comiterea crimei, care este privită ca o tendinţă ce se transmite ereditar. Actul criminal este privit ca o faptă predestinată, moştenită de la strămoşii săi, cărora le-a păstrat însuşirile fizice şi anacronismul.
Cu privire la acest tip criminal, Lombroso spunea că aceştia ar fi arătat normal dacă s-ar fi născut într-o perioadă anterioară ca evoluţie.
În opinia lui Lombroso (1918), criminalul înnăscut prezintă în proporţie de 33% numeroase caracteristici atavistice:
• Craniul: volumul prea mic al craniului, scleroză cerebrală, numeroase oase wormiene, orbite oblice;
• Faţa: maxilare supradimensionate, pomeţi proeminenţi, asimetrie facială, urechi de dimensiuni mari, dentiţie anormală, figură masculinizată la femei, mare acurateţe vizuală;
• Creier: anomalii ale fisurilor, greutate mică a creierului, hipertrofii ale cerebelului, modificări histologice ale cortexului;
• Corp: talpa piciorului prehensibilă, hernie, liniile palmei simple;
• Pielea: riduri anormale, barbă rară, pigment gălbui al pielii, păr aspru;
• Anomalii motorii: stângaci sau ambidextrii, anormalităţi ale reflexelor, agilitate ieşită din comun;
• Anomalii senzoriale: obtuzitate a simţului tactil, insensibilitate faţă de durere, acuitate vizuală ridicată, obtuzitate auditivă, gustativă şi olfactivă;
• Anomalii psihice: inteligenţă limitată, lipsa sensibilităţii morale, absenţa remuşcărilor, canibalism, ferocitate, lipsa autocontrolului, pederastie, onanism şi obscenitate, credinţe religioase exagerate, vagabondaj, precocitate sexuală, impulsivitate, laşitate, lene, imprevizibilitate, pasiune pentru jocuri de noroc şi alcool.
Crimele cele mai oribile îşi au originea în instinctele animalice ale omul atavice, instincte reprimate la omul civilizat sub influenţa diferiţilor factori precum: educaţia, mediu, frica de pedeapsă, dar care erup în criminalul înnăscut fără un motiv anume.
Prezenţa a cinci sau a mai multor anomalii indică faptul că individul este criminal înnăscut (natural born killer), acesta nu devine criminal, ci se naşte criminal.
Raffaele Garafalo, distinsul magistrat al vremii, a rezumat caracteristicile psihice ale criminalului înnăscut: lipsa sentimentelor de ruşine, onoare şi milă spunând că acestea lipsesc de asemenea şi la omul sălbatic.
În ultimii săi ani de viaţă, totuşi, Lombroso a admis importanţa factorilor de mediu, însă niciodată nu a deviat de la teoria cu privire la existenţa unui „tip criminal” care poate fi identificat antropometric.
Cu toate că teoriile lui Lombroso au fost discreditate şi mai ales criticate datorită metodologiei statistice deficitare şi confuze, teoria degenerescenţei a deschis noi drumuri de cercetare şi a detaşat din ştiinţa antropologiei generale, antropologia criminală.
Deşi teoria lombrosiană cu privire la criminalul înnăscut este demult desuetă, în încercarea de a justifica ignoranţa lombrosienilor asupra cauzelor comportamentului criminal, se întrevede următoarea întrebare: cum poţi modifica ceva în structura unui om născut să fie criminal?
Teoria inexistenţei unui „tip criminal”
Ca replică la teoria criminalului lombrosian, în anul 1913, Charles Goring avându-l alături pe celebrul statistician al vremii, Karl Pearson, a prezentat în lucrarea „Condamnatul englez” rezultatele studiului, derulat pe o perioadă de mai bine de 10 ani, încercând să stabilească dacă există diferenţe fizice între criminali şi noncriminali.
Cercetarea s-a efectuat asupra unui număr de 3000 de condamnaţi din 4 penitenciare engleze comparându-i cu un număr considerabil de noncriminali englezi, pe lângă antecedetele penale fiind colectate date cu privire la măsurătorile antropometrice, istoricul personal şi familial, precum şi caracteristicile mentale ale subiecţilor.
În principal, etichetarea „tipul criminal” s-a făcut pe baza conformaţiei craniene a individului, pentru infirmarea acestei „superstiţii criminologice”, doctorul Goring a comparat dimensiunile capului a 1000 de condamnaţi din penitenciare cu cele a 1000 de studenţi în an terminal la Cambridge. Rezultatul acestui studiu a fost că diferenţa dintre criminali şi persoanele mediului universitar este slab semnificativă statistic. (The New York Times, 1913).
Singurele diferenţe găsite au fost cele ce ţin de înălţime şi greutatea corpului, clasa criminală (cu excepţia celor condamnaţi pentru fraudă) fiind mai scundă şi cu greutatea corporală mai scăzută (The New York Times, 1913). Aceste diferenţe pot fi puse pe seama dezvoltării fiziologice şi a circumstanţelor de viaţă anterioare detenţiei, precum şi de condiţiile de trai şi hrană din timpul încarcerării.
Concluzile principale ale cercetării celebrului medic ofiţer, Charles Goring, au fost că nu există un „tip fizic criminal”, diferenţele dintre criminali şi cei care nu au încălcat legea fiind nesemnificative din punct de vedere statistic şi că nu se pot face predicţii cu privire la potenţialii criminali numai după fizionomia acestora.
Şi totuşi, după jumătate se secol de la apariţia lucrării „Omul delincvent” (Lombroso, 1986), noi studii vin să demonstreze că Lombroso „era pe drumul cel bun, dar metoda era greşită” (Mira Y López, 2007). Deşi factorii genotipici nu apar în semnele de „degenerescenţă”, „totuşi pot condiţiona relativa dezvoltare a celor trei foiţe blastodermice, în aşa fel încât pot fi evidenţiaţi în fenotipul individual, printr-un studiu sistematic al structurii corporale, adică prin investigarea aşa-numitului somototip” (Mira Y López, 2007).
Bibliografie
Lombroso, C. (1876), L’uomo delinquente, Milano, Ulrico Hoepli.
Lombroso, C. (1918), Crime. Its Causes and Remedies, Boston, Little Brown, And Company.
Lungu, R., Răducan, R. (2005), Simularea şi comportamentul simulat al infractorului între comunitate şi justiţia restaurativă, Anale, Seria Psihologie, Volumul XII, Editura Augusta.
Mira Y López, E. (2007), Manual de psihologie juridică, Bucureşti, Editura Oscar Print.
*** The New York Times, publicat în 2 noiembrie 1913.