Se povesteşte că trăia odată, în munţii izolaţi ai Chinei, un bătrân înţelept. Acesta era mereu cu zâmbetul pe buze şi îi întâmpina pe cei care îi ieşeau în cale cu multă bucurie şi cu un chip luminos.
Unul dintre discipolii maestrului, nu reuşea să-şi explice cum de maestrul lui era tot timpul vesel şi radia de fericire, aşa că s-a decis să-l întrebe:
„- Maestre, cum de reuşeşti să aduci pe chipul tău mereu zâmbete şi bucurie?” „
– De la aceşti clopoţei de argint!”, răspunse maestru.„
– Păi ce au aşa de special aceşti clopoţei?”„
– Aceştia sunt nişte clopoţei de vânt pe care i-am aşezat la intrare şi ori de câte ori sună, înţeleg că intra cineva mă vizitează, lucru îmi produce o bucurie nemărginită. Uneori se întâmplă ca numai vântul să-şi anunţe sosirea şi chiar şi aceasta este o veste care mă umple de bucurie.”
Auzind toate acestea, discipolul se hotărăşte să fure clopoţeii crezând în puterea lor de a aduce fericirea. Îi duce acasă, îi pune la poartă şi aşteaptă să se întâmple minunea.
Dar, contrar a ceea ce crezuse iniţial, atunci când clopoţeii sunau, nu simţea nicio emoţie pozitivă. Ba, după o anumită perioadă de timp, începuse să se simtă deranjat de zgomotul acestor clopoţei de argint.
Într-o zi, cuprins de remuşcări şi ruşine, discipolul se hotărăşte să-i înapoieze maestrului clopoţeii.
„- Iartă-mă maestre că am îndrăznit să-ţi fur clopoţeii de vânt. Ţi dau înapoi, oricum nu funcţionează. La mine de ce nu apare bucuria pe care o pot vedea pe chipul tău?”„
– Dragule, răspunse maestrul, unde ai aşezat clopoţeii de vânt?”„
– La poarta casei mele, la intrarea în casă, maestre.”„
– Păi vezi? Nu i-ai pus unde trebuie: ar fi trebuit să-i aşezi la poarta sufletului tău!”
